Limita unei prietenii adevărate

Subiectul despre care vreau să scriu e delicat. Așa că o să încerc să mă feresc să dau verdicte (în special pentru că aș fi foarte subiectiv). Eu doar vă povestesc o fază, voi trageți concluziile.

Am văzut azi un documentar care m-a impresionat destul de tare. Se numește “Once brothers“. E povestea prieteniei foarte strânse dintre Vlade Divac și Dražen Petrović, doi dintre cei mai mari jucători de baschet pe care i-a dat continentul european.

O să vă povestesc un pic istoria, înainte să vă cer părerea. Vlade Divac (sârb) și Dražen Petrović (croat) au fost componenți ai uneia dintre cele mai valoroase echipe europene de baschet – Iugoslavia. Echipă care a câștigat medalia de argint la Olimpiada din Coreea, in 1988, apoi a devenit campioană europeană (în 1989 și 1991) și campioană mondială în 1990, în Argentina (când au bătut și Statele Unite, și Rusia). Echipa Iugoslaviei, în anii ’90, domina baschetul mondial.

Echipa asta avea la bază 5 oameni: 2 sârbi (Vlade Divac și Žarko Paspalj) și trei croați (Dražen Petrović, Toni Kukoč și Dino RaÄ‘a). Erau ca o familie, dar prietenia foarte strânsă dintre Divac și Petrović a rămas aproape legendară.

Ca să vă faceți o idee despre cât erau de buni: Vlade Divac a fost primul jucător non-amercian la LA Lakers. El și Petrović au fost printre primii jucători europeni din NBA.

Ca să vă faceți o idee despe cât erau de prieteni: ajunși în NBA, Petrović era ținut pe bancă la Portland Trail Blazers (deși în Europa făcea 50-60 de puncte pe meci) motiv pentru care era foarte deprimat. Ei bine, Divac stătea cu el la telefon nopți întregi ca să-l încurajeze și … mno, să fie aproape de el, cum fac prietenii. Așa de buni prieteni erau.

Apoi, într-o oarecare zi, a început războiul între Serbia și Croația. Și Petrović, la fel ca și ceilalți 2 croați, au rupt relațiile cu Divac. De tot. Toni Kukoč povestește în film că n-a mai vorbit cu Divac pentru că familia lui din Croația i-a zis că dacă rămâne prieten cu sârbul, ei nu-l mai vor. Și că dacă ar fi stat la povești, inevitabil ar fi ajuns la discuții despre familiile lor aflate în pericol (că doar era război) și a vrut să evite asta.

Și de-aici începe să-mi scape sensul lucrurilor. Ești prieten foarte bun cu un om. Dormiți în aceeași cameră în cantonamente. Vorbiți zilnic la telefon, ore întregi, că sunteți departe de casă și de familii și vă simțiti singuri. Apoi, niște politicieni decid că vor război. Nu l-ai pornit tu, croat, nu l-a pornit nici prietenul tău sârb. Și totuși, rupi relațiile cu el DOAR pentru că e sârb ? Nici el, nici familia lui nu și-au făcut vreun rău nici ție, nici familiei tale. Și totuși, rupi relațiile cu el DOAR pentru asta ? Că e sârb, tu ești croat și niște băieți au decis că vor război între țările voastre ?

Adică.. ipotetic vorbind, dacă începe războiul între Banat și Muntenia, eu ar trebui să nu mai fiu prieten cu Arhi DOAR pentru că el e acolo și eu aici ? Păi eu sunt prieten cu regățeanul din el sau cu el, ca om ?

Cum să rupi o prietenie adevărată, un lucru atât de rar, pe considerentul că celălalt s-a născut într-un loc pe care tu-l crezi greșit ?

Moja srpska muzika 3

Bjelo Dugme e formația cu care Goran Bregovic a devenit muzician. Ok, n-a fost tocmai o formație sârbească, dat fiind că s-a format la Sarajevo, dar a fost cea mai populară formație din fosta Iugoslavie, ceea ce o încadrează la rubrica mea. Au cântat între 1974 și 1989.

Piesa de mai jos – Lipe Cvatu (Înfloresc teii) – a apărut pe cel de-al șaptelea album al lor, Bjelo Dugme, lansat în 1984. Albumul a fost mai cunoscut sub numele neoficial de Kosovska Djevojka (Fecioara din Kosovo), pentru că avea pe copertă o pictură celebră, cu același nume, a pictorului UroÅ¡ Predić (cel mai mare pictor realist sârb).

Confesiunile unui taximetrist

Foarte frig afară, zic când mă sui în taxi.

Îi spun unde să mergem, pornește, eu îmi scot telefonul să mă dau pe net.

Da, zice. Nu știu ce s-a întâmplat cu iernile astea. Acum sunt lungi și murdare.

Mi-e clar că omul e puțin nevorbit.

– Acuma, zic, ca să fim sinceri, acum 20 de ani iernile erau mult mai grele și se terminau prin martie. Nu mi se pare așa dramatic că-i frig în februarie.

– Da, domnu’. Da’ erau frumoase. Nu murdare ca acum. Zăpada era zăpadă, nu noroi.

Are și el dreptatea lui. Mă uit pe fereastră și sunt de-acord – nici zăpada nu mai e ce-a fost. O vreme mergem în tăcere, eu îmi butonez telefonul, el se gândește intens, îl simt măcinat. Să tot aibă un 45 – 50 de ani. Nu, n-a fost vreodată un bărbat frumos. Da’ cred c-a fost un om hotărât, în viața lui. Probabil creștin devotat. Un taximetrist creștin.

Și nu vedeți ? Și vara… e prea cald vara. Parcă te omoară. Când eram mai tânăr nu era așa cald. Acum toate s-au schimbat.

Mda, e cald, da’ totuși…

– Și nevastă-mea asta, mă întrerupe.

Simt că are nevoie să se descarce, îl las în pace.

Și nevastă-mea asta… parcă-i proastă, domnule. De ani de zile mă rog de ea să punem un aer condiționat. Ea nu și nu, că-i alergică. Păi și eu ce să-i fac ? Ziceți și dvs., ce vină am eu că-i alergică ?

Păi, încerc să-i răspund, dacă doamna e alergică, nu știu ce să vă zic… poate ar fi bine să țineți cont de asta.

Iar tăcere. Suntem pe la jumătatea drumului. Are dreptate, iernile nu mai sunt frumoase.

Da’ știți ce-i fac ? zice iar. O trimit la vară în vacanță cu fiu-meu. Și cât îi plecată montez aerul condiționat. Ce-o să facă, domnule ? întreabă revoltat, întorcându-se către mine. Ce POATE să mai facă ?

Cumva, cred că așteaptă un impuls de la mine. Un “da, dom’le, ce să mai facă ?”. Nu pot să-i zic asta. Dar nici nu vreau să-l supăr, pare așa de amărât, cu aerul lui condiționat…

Mă tem c-o să mâncați numai sandvișuri o vreme, dacă faceți asta.

– Pe dracu, zice. Noi taximetriștii, știm unde să mâncăm cu unșpe lei, masă completă. Nu stau eu în mâncarea ei….

Iar se lasă tăcerea. Nu mai avem mult, mă gândesc că s-a eliberat și mă lasă în pace.

Și noi, taximetriștii… noi știm și unde să mergem la femei, domnule, dacă e până acolo.

– Păi … cred, zic. Că doar…

– Dar eu nu mai fac prostii. Făceam când eram mai tânăr și taximetria mergea mai bine. Acum nu mai fac. Păi de unde, domnule ? Că toate vrea bani sau cadouri. Acum nu mai fac, dar când mergea taximetria … am și acum colegi care mai merg cu vagaboante, da’ nu pricep cum… păi și când mai muncesc ca să facă bani ? Eu nu înțeleg. Eu nu mai fac prostii de astea. Mai făceam, când eram tânăr, dar acum gata…

Mă pufnește râsul.

Da, domnule, zice. Da’ adevărul e că femeile acum sunt mult mai deștepte.

– Păi… cred că mereu au fost deștepte, zic eu, un feminist convins, de altfel.

Ba nu, răspunde aspru, ca și cum l-aș fi contrazis în vreun fel. Uite, nevastă-mea. E deșteaptă. Mă rog, așa, pe partea ei… da’ e deșteaptă, domnule.

Mbine, îmi zic, mai devreme ziceai că-i proastă, acum că-i deșteaptă pe partea ei.

– Da, zice, nevastă-mea e foarte deșteaptă. Adică uneori are așa… o gândire sănătoasă.

Mi-i clar că în capul lui se petrece ceva film din care io nu prind decât frânturi. Am ajuns acasă, îi plătesc, mă dau jos. Înainte să închid ușa, îmi zice răspicat

La vară precis îmi pun aer condiționat, nu mă iau eu după proasta aia. Păi ce, să mor de cald ? Că astă vară mi-a fost și rău…

Cred c-a și continuat, dar plecasem deja. În fond, am și eu propriile mele filme.

Cum mâncăm sănătos ?

Îi o întrebare pe care eu, cel puțin, mi-o pun des, mai ales că mă ocup cu ce mă ocup. Îi o întrebare pe care cred c-ar trebui să ne-o punem toți. Așa ar fi normal.

Problema majoră nu e cu întrebarea. E cu răspunsul. În vremurile noastre, există niște axiome. Porcul, vita, oaia nu-s tocmai sănătoase. Puiul e ok. Peștele e și mai ok. Să prăjești în ulei e nesănătos. Să prăjești în unt e de-a dreptul criminal. Ouăle în exces nu-s sănătoase. Grăsimile ne fac rău, vânatul ne face rău. De slănină nu mai vorbesc – ne ucide pe nevăzute. Brânza de oaie are colesterol rău. Colesterolul rău ucide. Și laptele are colesterol rău. Se spune că cei din popoarele mediteraneene trăiesc mai mult și fac mai rar boli de inimă, pentru că mănâncă pește, fructe de mare și mult ulei de măsline. Care sunt sănătoase (pe bune, chiar sunt).

Dar nu a fost așa mereu.

În trecut, oamenii mâncau altfel – și trăiau foarte bine. Mâncau vânat, prăjeau liniștiți în unt, consumau brânzeturi foarte grase și lactate. N-aveau iaurt degresat și sarea era extrem de importantă pentru ei (azi se recomandă să evităm excesul de sare, zahăr și grăsimi). Nu țineau cont că ouăle fac praf ficatul și n-aveau mese fără vin.

Chiar, vinul… în ultimii zeci de ani, studiile și cercetătorii au demonstrat clar că vinul roșu – consumat moderat, că nici un exces nu e bun – e foarte sănătos. Că ajută inima, circulația, tensiunea, datorită taninilor pe care-i conține. Însă în 2009 au apărut alte studii și alți cercetători, care au demonstrat că, de fapt, deși face și niște bine, totuși vinul roșu – și orice alt alcool, de altfel – sunt otrăvuri curate. Deși noi știm că ardelenii întâmpină mâncarea lor (care deseori include porc și cu smântână) cu pălincă, și totuși trăiesc bine, mersi, până la vârste înaintate.

Cutumele astea alimentare se tot schimbă, la fiecare câteva zeci de ani. Din diverse interese economice sau de altă natură. Acum știm că porcul e gras și grăsimile fac rău. Acum știm că prăjitul în unt e tare nesănător. Dar acum 200 de ani nu știam asta. Așa cum poate peste 100 de ani, probabil, o să știm cu totul alte lucruri.

O să-mi spuneți că medicina/știința au evoluat, e logic să știm mai mult ca acum 100 de ani – iar eu o să vă spun că e logic să știm mai puțin decât peste 100 de ani, de exemplu.

Știți cum mănâncă sârbii, poporul meu de suflet ? Altfel decât le spun cercetătorii și studiile 🙂

Un ospătar sârb se va uita câș la tine dacă-i ceri pui la grătar. Daca mai și legi două vorbe sârbește, te va întreba “pui ? da’ sunteți bolnav ?“. Pentru că sârbii, atunci când mănâncă, nu țin cont de colesterol, grăsimi și alte prostii. Ei mănâncă așa cum le place. Cu kajmak (un fel de smântână grasă, obținută din lapte de oaie), cu slănină, cu mult porc și vită. Prăjit în ulei, sau în unt. Și totuși, trăiesc până la vârste venerabile – ba chiar sunt și foarte dezvolați. Și sănătoși.

Pentru că la ei nu ajung studiile și cercetătorii. Ei țin cont doar de faptul că mâncarea trebuie să aibă gust. Și atunci, așa o prepară, gustoasă, fără să țină cont de cele mai la modă specificații medicale și științifice.

Specificații care, poate, peste 50 de ani or să fie cu totul și cu totul altele. Singura chestie care mi se pare perfect valabilă de-a lungul istoriei e echilibrul. E bine să mănânci echilibrat, cu de toate. Cu legume, carne, lactate, cereale. Fără să faci exces de unele sau de altele.

Cum ești văzut prin ochii altuia ?

Evident, altfel decât te vezi tu, prin ochii tăi. 🙂

Amu… în viață te mai cerți cu oameni. Mai greșești tu, mai greșesc ei… uneori îți dai seama că ai greșit, alteori rămâi veșnic convins că ai avut dreptate. Uneori ei își dau seama după un timp că au greșit. De cele mai multe ori, nu-și dă nimeni seama de nimic.

După despărțirea de un om care ți-a fost prieten (nu mă refer la despărțiri sentimentale, deși se încadrează și unele din alea), fiecare va rămâne cu adevărul lui. Nu e vorba de răutate, sau de minciună – omul va crede, pur și simplu, ce-i e mai convenabil, psihic vorbind, să creadă. Pentru că e mult mai ușor și mai sănătos să crezi că nu e vina ta. Sau, mai bine zis, să alegi acea parte a adevărului care nu atacă imaginea ta despre tine. 90% dintre oameni n-o fac intenționat, sau pentru că sunt lași – o fac, pur și simplu, din instinct de autoapărare.

Problema apare, însă, atunci când omul cu care ai rupt relațiile începe să vorbească despre tine altor oameni. În cele mai multe cazuri, chiar dacă el a făcut greșeala / faza urâtă / etc care a dus la ruptură, va vorbi urât despre tine. Nu pentru că e mincinos, nu din rea voință – ci pentru că pur și simplu CHIAR CREDE că ăla e adevărul. Păstrând doar acele bucăți de realitate care îl ajută să-și păstreze părerea bună despre sine, va pune în cârca ta toate părțile rele și urâte ale rupturii relației de prietenie pe care ați avut-o.

Și-așa ajungi ca niște străini să te vadă prin ochii altuia. Să te vadă diform, rău și urât – chiar dacă nu ești așa în realitate. Pentru că puțini, foarte puțini îs dispuși să treacă de imaginea ta din ochii altuia și să încerce să te cunoască – pe tine, așa cum ești. Și-așa ajungi să ai hateri, oameni care te urăsc cu pasiune, sau care măcar te disprețuiesc, deși nu te-au întâlnit niciodată. Ceea ce pe mine mă depășește un pic -cum să-ți formezi o părere categorică despre un om pe care nu l-ai cunoscut și cu care n-ai comunicat niciodată ?

În fine, e noapte și e târziu și eu bat câmpii. Mă scuzați, de mâine sunt din nou simpatic, promit.

Ce faci când un prieten o ia razna ?

Uneori, oamenii își pierd echilibrul. Din cele mai variate motive. Uneori, oamenii apropiați ție își pierd echilibrul. Și-atunci ce faci ?

Eu, o spun cu oarecare tristețe, am avut până acum o viață exagerat de plină (probabil de aia cel mai mult și mai mult îmi doresc să fiu sănătos și liniștit – că n-am prea avut parte de liniște). Am fost curios. Și fiind curios, n-au prea existat lucruri sau situații de care să mă feresc – nimic din ce-i omenesc nu mi-a fost străin, până acum. Și pentru că n-au existat lucruri pe care să le evit, că eram curios să le văd și să le cunosc pe toate, evident că am avut de-a face cu tot felul de oameni, mai echilibrați sau mai puțin echilibrați, mai razna sau mai puțin razna.

Am avut amici aparent perfect ok care au ajuns în ospiciu. Am avut amici aparent perfect ok care într-o bună zi au omorât un om (nu, nu în accident – asta e o poveste pe care ar trebui să v-o spun cândva, oricine ar avea ceva de învățat din ea). Am avut amici aparent perfect ok care au înfundat pușcăriile. Am avut amici aparent perfect ok care au murit din supradoză de heroină. Am avut amici aparent pefect normali care într-o zi s-au sinucis. Ca să n-o mai lungesc – am avut amici aparent perfect normali care într-o bună zi și-au pierdut controlul și s-au manifestat într-un fel sau altul.

Cum începi să-ți pierzi mințile ?

Cazurile de care am zis mai sus sunt extreme. Da, am defectul ăsta major, printre infinit de multe altele – subliniez prin exagerare. Sunt însă și multe alte tipuri de cazuri de pierdut mințile, de luat razna, mult mai puțin grave cu care ne întâlnim toți, cred. Spre exemplu, sunt convins că mulți dintre noi au avut vreun amic, sau chiar vreun prieten, care de la băutură a început să se schimbe într-un mod neplăcut. Nu ? Bea, bea, bea, și deodată devine paranoic și agresiv. Începe să vorbească urât și dur cu oamenii din jurul lui, să le reproșeze lucruri imaginare, să se desprindă de ei. Dacă încerci să-i explici că a luat-o pe arătură, se supără și se îndepărtează de tine, că nu-l înțelegi – nu e vina lui, e vina alcoolului din creierii lui. N-ai reușit să-l ajuți cu nimic. Și-atunci, ce faci ?

Unii oameni nu pot să accepte adevărul

Mai sunt și alte cazuri. De exemplu, ai un prieten care încet, în timp, își construiește o imagine foarte falsă despre el. De exemplu, începe să se creadă un adevărat as în vreun domeniu – fără să fie. Pentru că luptă din răsputeri să-și mențină imaginea asta falsă măcar în ochii lui, va începe să fabuleze. Va începe să vorbească numai și numai despre succesele lui (multe imaginare, puține reale) în domeniul în care activează. Va începe să vorbească numai și numai despre relațiile lui cu oamenii importanți ai domeniului, va începe să mintă despre intimități cu aceștia (cu importanții), va începe să spună povești cu ei numai și numai ca cei din jurul lui să aprecieze ce important e el. Va deveni obositor, oamenii din jurul lui vor începe să-l evite, dar el va fi convins că e din cauză că-s invidioși. Nicidecum nu va pricepe că e din cauză că a devenit insistent și nespectaculos și că a devenit monoton și nu mai știe discuta despre nimic altceva. Nu-i poți zice nimic – la cea mai mică observație, convingerea că esti invidios pe succesele lui (deși mare parte din aceastea există doar în capul lui) va deveni de neînlăturat. Maxim, va rupe relațiile cu tine, dar tot nu l-ai ajutat cu nimic. Și-atunci ce faci ?

Cum procedezi cu un prieten care și-a pierdut mințile ?

Recitind un pic ce-am scris până acum, mi-am dat seama că s-ar putea să las impresia că eu știu ce trebuie făcut. Nu, dimpotrivă – habar n-am și vă întreb pe voi. Ce faci când un prieten (un prieten, da ? nu un amic, nu o cunoștință, un prieten, un om la care ții cu adevărat) o ia razna ? Când știi bine că dacă-i spui “băi Gigel, vezi că e greșit ce faci tu” îți va întoarce spatele și chiar o să te urască, sincer, pentru că nu va înțelege niciodată că vrei să-l ajuți și va fi convins că ești invidios ?

Pentru că, pe de-o parte, vrei să-l ajuți. Pe de alta, nu vrei să rupi relațiile cu el. Și poate că ești cu adevărat altruist și le-ai rupe, dacă l-ar ajuta cu ceva – dar nu-l va ajuta. Dacă el va rămâne cu convingerea că ești doar invidios pe succesele lui, nu-l va ajuta cu nimic.

Sigur, te va ajuta pe tine, scapi de-un om neplăcut din viața ta. Dar dacă omul ăla are și calități multe ? Atunci cum procedezi ?

PAP – poftă acută de pizza

Da, e o boală. Apare când nici nu te-aștepți. Nu se cunoaște vreun remediu. Sau cel puțin nu cunosc eu.

Eu unul n-am fost, de-a lungul vieții mele, un mare fan de pizza. Sigur, o pizza la vremea ei, recunosc, face cât 10 alte mâncăruri. Dar vremea ei vine rar, ca să zic așa.

De câteva zile, însă, lucrurile s-au schimbat. În mine s-a declanșat pofta acută de pizza. Nu mi-o explic – poate mi-o puteți explica voi.

Pe scurt, aseară, fiind o frumoasă seară de sâmbătă seară, Ovi și Corina au venit la mine să facem pizza. Asta pentru că vineri, când le-am zis, ca de obicei, hai să gătim ceva mâine seară” am completat ne-premeditat cu de exemplu o pizza. Au mai venit ei și altă dată, când am făcut Pizza Corina, spre exemplu. Deci nu era ceva ieșit din comun. Am făcut 2 pizza, complet diferite. Din ele, au rămas 2 felii, că nu suntem cei mai mari mâncăi din lume, noi facem pizza mai mult de poftă.

Pe aceste 2 felii de pizza le-am mâncat eu azi dimineață, când m-am trezit, decent, pe la 10. Ei, și-aici intervine simptomul clinic. În secunda în care le-am terminat, mi s-a făcut ATÂT de poftă de pizza, încât imediat am făcut o pizza nouă. Ceva banal, cu mozzarella, felii de salam, felii de cârnat afumat și niște bacon. Totul presărat cu fulgi de ardei iute. Ceva de genul ăsta:

Pizza

Evident, n-am putut s-o mănânc pe toată, deși – cu toată modestia – mie pizza făcută de mine îmi place mai mult decât orice altă pizza am mâncat până acum prin oraș, în Cluj sau în Timișoara. Așa că au rămas niște felii. În seara asta, la cel de-al 36-lea blogmeet timișorean, mie-mi stătea gândul numai la pizza mea (de aia am și plecat printre primii). Ajuns acasă, am ras instant feliile rămase – și deja mă gândesc la ce toppinguri să folosesc pe pizza de mâine.

Deci clar, sunt afectat grav de această maladie periculoasă, pofta acută de pizza. Cum scap ? repede? de preferat acum, pe loc, ca mâine să gătesc și io ceva o mâncare serioasă ?

Cât durează să primești un diagnostic ?

O prietenă din Cluj a avut zilele trecute o oarece criză. S-a manifestat cu dureri de stomac și cu un mic leșin. Așa că s-a dus la Urgențe (evident, nu?)

Ajunsă acolo, i-au făcut tot felul de teste și analize și i-au spus că, practic, n-are nimic. A plecat fata acasă. A doua zi, altă criză. Iar la Urgențe. Alte teste, analize, au internat-o. Observați cum, până aici, încă nu se știe ce are, da ?

În spital, a făcut o nouă criză. I-au dat ceva tratament să-i treacă, dar fără să știe cineva ce anume declanșează durerile. Au pus-o pe perfuzii, îi dau un tratament așa… generalist, pentru stomac, pentru ficat, dar încă nu se știe ce are.

Din nefericire pentru ea, s-a internat într-o joi. Pentru că a fost week-end și nu prea erau medici pe-acolo, au anunțat-o că luni o să facă un RMN (costă cam 700 de lei) în urma căruia s-ar putea să afle care-i cauza crizelor. Evident, s-ar putea să și nu. Dar să-l facă oricum.

De când mi-a povestit, pe mine mă macină această întrebare: cât de nasol poate fi să stai zile întregi în spital, pe un tratament așa, de întreținere, pe perfuzii cu glucoză, FĂRĂ să știi ce ai, de ce stai acolo și nu poți merge acasă sau cât urmează să mai stai ?

Nu mai există televiziuni de știri

În Egipt e revoluție. Revoluție adevărată. Cu flăcări, cu focuri de armă, cu mii de oameni în stradă.

CNN transmite live. Al Jazeera transmite live. Sunt convins ca sute de televiziuni de știri din lume fac asta.

În acest moment, pe Realitatea e ceva cu salariile din decembrie. Pe Antena 3 e ceva cu Ponta. Din punctul meu de vedere, asta e dovada clară că, în România, nu mai există televiziune de știri. Există tv de tocșouri.

Dacă mai trăia Mile, probabil era deja pe drum spre Cairo. Numa’ zic.

Mă întreb, totuși, jurnaliștii adevărați, profesioniștii din aceste televiziuni… ce fac, frate ? Și cum suportă lucrurile astea ?