Prieteni

Dacă ceva am făcut bine în viața asta, a fost să știu să-mi aleg prietenii. Nu mi-a dat bunul Dumnezeu bogății materiale, dar mi-a dat niște prieteni senzaționali. Și nu cred, sincer, să fie ceva ce contează mai mult.

După cum bine știți, exceptând cazul în care nu știți, eu mă culc devreme. Sunt poate 10 ani de când n-am mai stat treaz până la răsărit (au fost cazuri când m-am trezit înainte de răsărit, dar nu se pun)

Ei bine, în acest week-end niște prieteni mi-au făcut o noapte atât de frumoasă, încât am stat treaz până pe la 6.

Și mi-au făcut un răsărit senzațional, cu Bolero-ul dirijat de Celibidache. Un răsărit care nu va fi uitat niciodată.

Ce voiam să zic, de fapt – vă mulțumesc că sunteți în viața mea. Fără voi, nu știu cum ar fi fost, dar sigur ar fi fost altfel! (nu mai zic că mi-au făcut un cadou foarte, foarte mișto, dat fiind că mâine e ziua mea).

Multe lucruri n-au ieșit de-a lungul anilor cum mi-am dorit eu. Dar am niște prieteni pentru care sunt și am să fiu mereu recunoscător.

Și nu cred că poți cere mai mult de la viață.

foto: friends via shutterstock

 

Pașii unei maturizări forțate

Primele dăți când am auzit lucruri nasoale spuse despre mine de către oameni pe care-i credeam prieteni, am suferit ca un câine. Mi s-a rupt sufletul și am avut reacții imbecile. Mă refer, evident, la lucruri despre care și eu, și omul care le spunea știam că nu-s adevărate. De genul “băi, X, știi ce-a spus Crivăț despre tine ? a spus niște mizerii, mă”. Pe care eu nu le spusesem. Sau de genul “știu io sigur că Crivăț s-a certat cu Y”. Eu și Y nu știam despre asta. Sau alte astfel de chestii.

Am suferit rău, zic. Am pus la suflet, îmi doream confruntări, să văd dacă falsul prieten are curaj să se uite în ochii mei și să repete minciunile. Îmi doream să-i opresc, să fac scandal, să demonstrez oricui și oricând că nu-i adevărat, că n-am făcut/zis una și alta.

Apoi m-am enervat rău. M-am enervat când am văzut că au existat oameni care au răcit/rupt relațiile cu mine pe baza unor lucruri din astea “auzite”, fără ca măcat să mă întrebe “bă, așa ai făcut ? așa ai zis ?”.

Apoi am învățat de la doi oameni mai deștepți ca mine (ăsta și ăsta) să nu mai pun la suflet, să nu ma mai enervez. Să ignor și să merg relaxat mai departe.

După care am învățat să nu mai cred o iotă din ce-aud despre oricine din jurul meu. Am ajuns în stadiul în care mă amuză foarte tare când ajunge la urechile mele câte-o chestie de genul “vai, Z, bunul tău prieten, a spus că ești prost și foarte gras”.

Și-am mai învățat asta: când un om cu care am relații bune, normale, pașnice se supără groaznic pe mine pentru c-a auzit ceva, nu eu am o problema. Când cineva vine și-ți spune că te-am înjurat pe la spate sau te-am vorbit de rău și tu-l crezi, nu eu am o problemă. Când cineva vine și-ți spune că-s bețiv și hoț, și tu-l crezi, deși am petrecut timp împreună și nu m-ai văzut vreodată beat sau furând ceva… well, nu eu am o problemă.

Niște prieteni de-ai mei au o vorbă foarte tare, la care azi am achiesat total: avem prea multă treabă ca să putem ține pasul cu toate mizeriile.

 

Cum ești văzut prin ochii altuia ?

Evident, altfel decât te vezi tu, prin ochii tăi. 🙂

Amu… în viață te mai cerți cu oameni. Mai greșești tu, mai greșesc ei… uneori îți dai seama că ai greșit, alteori rămâi veșnic convins că ai avut dreptate. Uneori ei își dau seama după un timp că au greșit. De cele mai multe ori, nu-și dă nimeni seama de nimic.

După despărțirea de un om care ți-a fost prieten (nu mă refer la despărțiri sentimentale, deși se încadrează și unele din alea), fiecare va rămâne cu adevărul lui. Nu e vorba de răutate, sau de minciună – omul va crede, pur și simplu, ce-i e mai convenabil, psihic vorbind, să creadă. Pentru că e mult mai ușor și mai sănătos să crezi că nu e vina ta. Sau, mai bine zis, să alegi acea parte a adevărului care nu atacă imaginea ta despre tine. 90% dintre oameni n-o fac intenționat, sau pentru că sunt lași – o fac, pur și simplu, din instinct de autoapărare.

Problema apare, însă, atunci când omul cu care ai rupt relațiile începe să vorbească despre tine altor oameni. În cele mai multe cazuri, chiar dacă el a făcut greșeala / faza urâtă / etc care a dus la ruptură, va vorbi urât despre tine. Nu pentru că e mincinos, nu din rea voință – ci pentru că pur și simplu CHIAR CREDE că ăla e adevărul. Păstrând doar acele bucăți de realitate care îl ajută să-și păstreze părerea bună despre sine, va pune în cârca ta toate părțile rele și urâte ale rupturii relației de prietenie pe care ați avut-o.

Și-așa ajungi ca niște străini să te vadă prin ochii altuia. Să te vadă diform, rău și urât – chiar dacă nu ești așa în realitate. Pentru că puțini, foarte puțini îs dispuși să treacă de imaginea ta din ochii altuia și să încerce să te cunoască – pe tine, așa cum ești. Și-așa ajungi să ai hateri, oameni care te urăsc cu pasiune, sau care măcar te disprețuiesc, deși nu te-au întâlnit niciodată. Ceea ce pe mine mă depășește un pic -cum să-ți formezi o părere categorică despre un om pe care nu l-ai cunoscut și cu care n-ai comunicat niciodată ?

În fine, e noapte și e târziu și eu bat câmpii. Mă scuzați, de mâine sunt din nou simpatic, promit.

Să fim sănătoși

Și s-a dus și 2010. Unul dintre cei mai plini ani din viața mea, cu bune și rele, cu mulți oameni foarte mișto și cu câțiva oameni de care soarta, în infinita ei înțelepciune, m-a ajutat să scap.

Da, ar trebui să fac o retrospectivă – uite ce chestii am făcut eu anul ăsta. N-o s-o fac, sunt prea multe și nu știu să aleg.

Așa cum sunt prea mulți oamenii cărora aș vrea să le mulțumesc că au fost lângă mine (și) anul ăsta. N-o să le pot mulțumi tuturor, că Dumnezeu mi-a dat tare mulți oameni cumsecade în jurul meu, da’ sunt câțiva pentru care sunt recunăscător că sunt în viața mea.

Pentru că viața mea ar fi fost mult mai seacă și mai tristă fără Alina și Răzvan, Radu, Ovi și Corina, Arhi, Bobby, Chinezu, Nebu, Ioana, Nicu, Milo, Ruben, Dragoș Mone, Dragoș Boța, Amalia Matei și chiar și Giorgiana (deși nu știe) – pentru că mi-au fost alături în niște momente delicate, unele chiar grele.

Sau fără Liviu Alexa, sau fără Doru Costea, sau fără Mihaela Rus – cărora poate că n-o să le pot mulțumi niciodată suficient pentru toate lucrurile cu care m-au ajutat.

Sau fără Mile, care știu că e lângă mine, oriunde ar fi el – moj brat Mile je sada medu nama.

Sau fără ai mei, mama, tata, Bogdan, Nei, Raluca, Romana – că mă iubesc și așa imatur și coleric și cu toate defectele mele 🙂

Sau fără Orlando, Roxana și Anca -datorită lor ebucataria crește așa frumos, ca un copil precoce 🙂

Și-or mai fi și alții, pe care îi uit acum și-apoi, când o să-mi amintesc, o să-mi pară rău și o să-i sun să-mi cer scuze că i-am uitat în acest moment.

Cea mai mare bucurie a mea în 2010 e descoperirea că în viața mea există niște oameni extraordinari, fără care eu n-aș fi fost eu. Cea mai mare dorință pe 2011 e să-i am în continuare lângă mine și să nu-i dezamăgesc niciodată.

În rest, să fim sănătoși, că restul s-or rezolva cumva de la sine.

La mulți ani, prieteni.