Da, e o boală. Apare când nici nu te-aștepți. Nu se cunoaște vreun remediu. Sau cel puțin nu cunosc eu.

Eu unul n-am fost, de-a lungul vieții mele, un mare fan de pizza. Sigur, o pizza la vremea ei, recunosc, face cât 10 alte mâncăruri. Dar vremea ei vine rar, ca să zic așa.

De câteva zile, însă, lucrurile s-au schimbat. În mine s-a declanșat pofta acută de pizza. Nu mi-o explic – poate mi-o puteți explica voi.

Pe scurt, aseară, fiind o frumoasă seară de sâmbătă seară, Ovi și Corina au venit la mine să facem pizza. Asta pentru că vineri, când le-am zis, ca de obicei, hai să gătim ceva mâine seară” am completat ne-premeditat cu de exemplu o pizza. Au mai venit ei și altă dată, când am făcut Pizza Corina, spre exemplu. Deci nu era ceva ieșit din comun. Am făcut 2 pizza, complet diferite. Din ele, au rămas 2 felii, că nu suntem cei mai mari mâncăi din lume, noi facem pizza mai mult de poftă.

Pe aceste 2 felii de pizza le-am mâncat eu azi dimineață, când m-am trezit, decent, pe la 10. Ei, și-aici intervine simptomul clinic. În secunda în care le-am terminat, mi s-a făcut ATÂT de poftă de pizza, încât imediat am făcut o pizza nouă. Ceva banal, cu mozzarella, felii de salam, felii de cârnat afumat și niște bacon. Totul presărat cu fulgi de ardei iute. Ceva de genul ăsta:

Evident, n-am putut s-o mănânc pe toată, deși – cu toată modestia – mie pizza făcută de mine îmi place mai mult decât orice altă pizza am mâncat până acum prin oraș, în Cluj sau în Timișoara. Așa că au rămas niște felii. În seara asta, la cel de-al 36-lea blogmeet timișorean, mie-mi stătea gândul numai la pizza mea (de aia am și plecat printre primii). Ajuns acasă, am ras instant feliile rămase – și deja mă gândesc la ce toppinguri să folosesc pe pizza de mâine.

Deci clar, sunt afectat grav de această maladie periculoasă, pofta acută de pizza. Cum scap ? repede? de preferat acum, pe loc, ca mâine să gătesc și io ceva o mâncare serioasă ?