Apel pentru păstrarea tradițiilor strămoșești

Nu sunt, categoric, ceea ce s-ar putea numi un patriot. Sau, mă rog, poate nici nu știu ce înseamnă patriot, deși sunt de-acord cu cuvintele lui Dacian Cioloș – patriotismul și țara sunt lucruri prea profunde pentru a le etala.

Dar îmi plac anumite lucruri din țara asta foarte tare. Èšin la ele, aș vrea să rămână vii de-a lungul viitorului. Sunt lucruri care ne definesc pe noi, ca trăitori în spațiul acesta, care ne fac să fim ceea ce suntem. Lucruri pe care bunicii noștri le-au învățat de la bunicii lor, apoi ni le-au transmis nouă și mi-aș dori să le transmitem exact așa cum sunt nepoților noștri și ei, la rândul lor, să le dea mai departe nepoților lor.

Și mă doare sufletul când văd oameni care-și bat joc de tradițiile astea ale noastre. Care le iau în râs sau, și mai rău, le strică, adoptând obiceiuri străine, pentru că li se pare “cool” să facă asta. Asta, culmea, în timp ce oameni importanți din lume fac eforturi să conserve – ca să zic așa – tradițiile noastre, pentru că până și lor li se par unice. Mă refer, desigur, la oameni ca Prințul Charles sau Barack Obama.

Se rup rădăcini când adopți obiceiuri străine de sufletul nostru. Se duce naibii și foarte slaba urmă de identitate națională pe care o mai are neamul ăsta.

De aceea, vreau să fac un apel din suflet la voi.

Nu mai puneți ketchup pe hot dog. Nu există nici un izvor istoric care MĂCAR să sugereze că dacii ar fi pus vreodată ketchup pe hot dog. Sunt oameni care au studiat fiecare milimetru de pe Columna lui Traian. Guess what, nu apare nicăieri vreo urmă mică de ketchup. Sunt oameni care cunosc fiecare palmă de pământ de la Sarmisegetuza – evident, nu apare nici măcar vreo mențiune despre ketchup.

Nici măcar în declarația de înființare a statului dacic nu se menționează!

Nu vă mai bateți joc de obiceiurile noastre străvechi. Atât ne-a mai rămas din poporul glorios care am fost, cândva.

Citiți și opinia lui Barack Obama pe acest subiect.

notă: poza de mai jos este, evident, un fals grosolan, realizat cu mijloace tehnice de un răuvoitor al cărui nume nici măcar nu doresc să-l menționez. Uitați și voi cum a profanat pietrele astea, care sunt monument istoric unicat în lume, doar ca să demonstreze, vezi Doamne, chipurile că de fapt s-ar pune ketchup pe hot dog! 🙁

14449035_1109759222413402_8870997645207908512_n

(foto sus: sfinx, via shutterstock)

Nuts

Nu vă supărați, aveți 5 minute să vorbim despre domnul nostru alunele noastre preferate ?

Deci fistic, caju, sau fistic și caju ? Sau alune de pădure, sau arahide sau migdale ? Sau ce ?

momental am o dilemă personală și dacă aș fi pus să aleg, aș alege atât caju, precum și fistic sau nuci braziliene.

Deci ce ne facem, cum o rezolvăm ?

foto: alune, via shutterstock

Aventura mea cu ginul

1. Mama, te rog io tare, nu citi articolul ăsta, ok ? Poate ai treabă sau ceva, mulțumesc.

2. E un articol scris strict pentru Oana, gazda de la Bistro de l’Arte, cel mai excepțional restaurant din orașul Brașov (da, știu ce-i aia un pleonasm, îmi asum), cel mai bine manageriat și cel mai ofertant bistro de pe-aici, culinar vorbind. Restaurantul unde mi-aș petrece restul vieții, până la pensie și un pic după – așa de mult îmi place.

Era pe la 1999, sau poate 2000, nici nu se mai știe. Locuiam în orașul Bucureși, din păcate (așa se distrug tinereți). Locuiam într-o garsonieră cu cel mai vechi și drag prieten al meu, Luci – nu-l știți voi. Luci, cu un an mai mare ca mine, lucrase un an ca barman într-un bar.

Și într-o seară de mai, plină de praf și banală, când NU așteptam c-o țigară să iau pe cineva de la școală*, discutam cu Luci despre gin tonic. Nici măcar nu știu cum a venit vorba și nici nu contează. Și i-am zis lui Luci, cu sinceritate, că nu băusem niciodată gin tonic. La care Luci a zis, parcă-l aud aici lângă mine, deși el e în Anglia:

Lasă, că-ți face fratele tău un gin tonic de n-o să-l uiți niciodată

A avut dreptate, uite, nu l-am uitat.

Era luni. Ne-am dus și ne-am luat o sticlă de gin și o sticlă de Kinley. Pe care le-am băut. A fost senzațional de bun. Doamne, cât mi-a plăcut! Apoi a fost marți, ne-am luat o sticlă de Kinley și una de gin. Pe care le-am băut. Apoi miercuri. Gin, Kinley, băut. Apoi joi. Două sticle de gin, două de Kinley, băut. Vineri ne-am apucat pe la 6 seara și am terminat sâmbătă dimineață pe la 9 (de unde aveam atâția bani de dat pe sticle de gin și kinley în studenție ? păi pana mea, lucram amândoi de dimineață până seara!). Nici măcar nu ne amețeam, dar’mite să ne îmbătăm.

Din ziua aia fatidică de sâmbătă, nu mai rezist la cuvântul gin. Nici măcar să-l aud. Dacă simt mirosul ăla de ace de brad, mi se face rău instant. Dacă există gin pe o rază de 100 de metri în jurul meu, mi se face rău, clar.

Să mai gust vreodată ? JAMAIS!

Mno, și asta a fost aventura mea cu ginul. Ne-am cunoscut prea tineri, ne-am iubit prea intens, s-a dus naibii totul și niciodată n-are să vie iară.

foto: gin, via shutterstock

____

* (parafrază după versurile unei piese celebre prin 99, se numea “nu mă uita”- RACLA și Anda Adam)

 

România, Inc.

Am văzut azi o știre care a fost publicată pe 23 octombrie de Hotnews. La vremea aia, o știre banală – Rareș Bogdan povestise într-o emisiune la Realitatea FM Cluj cine va fi următorul premier al României.

Este un tehnocrat 100% ardelean, cunoaste foarte bine institutiile europene. Dacian Ciolos are cele mai mari sanse sa ajunga premier, pe o formula de guvern PNL-UNPR sau intr-un guvern de uniune nationala PNL-PSD-UNPR“, spunea Rareș atunci.

Era o părere a lui – sau așa părea atunci, evident – pe care probabil mai nimeni n-a băgat-o în seamă. Nu fusese tragedia de la Colectiv, nu fuseseră protestele, nimic nu prevestea ce avea să se întâmple cu guvernul Ponta în doar 10 zile. Dar dacă Rareș, care e doar jurnalist, știa, probabil că oamenii din cercurile înalte ale puterii știau și mai bine că următorul premier al României o să fie Dacian Cioloș. Repet, înainte să se întâmple tot ceea ce s-a întâmplat. Se știa că, după Victor Ponta, urmează Dacian Cioloș. Sigur, nimeni nu se aștepta să se întâmple atât de repede.

Ceea ce mie, personal, care nu sufăr de teorii ale conspirației spre deloc, îmi spune că toată poveste cu consutările, cu partidele, cu societatea, cu strada, cu Liviu Voinea propus premier, TOTUL a fost o mascaradă. În realitate, toată lumea știa cine va fi următorul premier când pleca Victor Ponta (dar a plecat mult mai repede decât se aștepta oricine, din cauza lucrurilor din ultimele 10 zile) – iată, chiar și Rareș, care e doar simplu jurnalist, nu în structurile de putere.

Deci mascaradă. Asta cred că a fost.

Și azi mă gândeam la cât de atent se fac cărțile întâi și cum se țin apoi show-uri în fața camerelor de filmat, în care politicienii mimează că au înțeles mesajul, că uite, fac un pas în spate, că uite, Președintele e atent la cerințele poporului și alte bălării – când, de fapt, știau foarte bine care e rezultatul meciului. Mă îndoiesc tare că Rareș, care e simplu jurnalist, știa, dar Alina Gorghiu, Liviu Dragnea sau Gabriel Oprea nu. Nu ?

Și-atunci mi-a venit această idee, pe care încă o consider utopică, ceea ce nu mă împiedică deloc să cred că ne-ar fi utilă tare, că noi singuri e limpede că nu ne descurcăm.

N-am putea angaja un CEO de țară ? Cu contract ferm pe X ani și cu obiective clare.

Uite, nene, asta e compania. Se numește România, are multiple domenii de activitate. Are niște milioane de angajați, niște milioane de foști angajați pe care îi susținem, că au muncit pentru noi, și niște milioane de viitori angajați, pe care trebuie să-i educăm ca să muncească eficient pentru noi.

Ai un Consiliu de Administrație – Parlamentul. Ai un Președinte al CA – Președintele. Ai o echipă de manageri – Guvernul. Și o sumedenie de regulamente interne pe care trebuie să le respecți (Cod Penal, Cod Civil etc). Sigur, dacă tu crezi că nu-s eficiente, poți propune CA-ului să le schimbe. Și e datoria ta de CEO să-i convingi.

Și niște obiective limpezi privind profitul și alte chestii.

Ai un salariu de 100 de milioane de euro pe an*, cu bonusuri dacă depășești obiectivele, dar cu penalizări masive dacă le ratezi. Și, fiind o companie mare de tot, riști să faci pușcărie dacă nu respecți regulamentele.

Și gata. Decât să faceți toate manțogăriile astea cu consultările false și alte prostii, care pe mine, personal, ca cetățean al țării, mă umilesc, fiindcă mi-arată că mă luați de prost – cum ne luați pe toți, evident, de ani de zile – nu mai bine luăm un om să se ocupe de treabă ?

* dacă vi se pare mult 100 de milioane de euro pe an, vă rog să citiți la Vlad cam care-i nivelul creșterii sumelor din dosarele de corupție în ultimii ani. Doar în ultimii ani, începând din 2011, “101 milioane de euro pe an până la începutul lui 2014 “. Asta doar din ce știm noi, că mai sunt și cele nedescoperite (sper) încă. Nu mai bine am da O PARTE din banii ăștia unui om care să rezolve, pe contract, lucrurile ? Am ieși pe profit, clar.

foto: business man, via shutterstock

Cum arăt fără machiaj

Într-o lume extrem de superficială, puțini sunt cei care au curaj să iasă în față și să se arate lumii așa cum sunt, atât sufletește, cât mai ales fizic. Am apreciat exemplul lui Eftimie în acest sens.

Ei bine, eu vreau să sparg paradigma superficialității și să mă arăt lumii așa cum sunt, fără machiaj și alte efecte speciale.

M-am săturat să fiu sclavul aparențelor!

Ăsta sunt eu, Andrei Crivăț!

crivat-machiaj2

Filosofie poptămașiană 2

Mai țineți minte când am oferit eu lumii prima idee a curentului de gândire poptămașiană ?

Dacă da, bravo 10! Eu uitasem total.

Dar mi-am amintit azi, când, după ore întregi de meditat pe subiect și studiat diverse opere ale unor autori, am elaborat o a doua idee a acestui curent pe care simt că nu-l mai apreciem la justa lui valoare, ca la început.

Sunteți pregătiți, da ?

Cu cât au trecut mai mulți ani de la nașterea ta, cu atât ești mai bătrân!

Sigur, dacă aveți contraargumente…

Un gând înțelept de seară de mai

Stăteam cu prietenul Gabriel la o poveste la umbra crucii, discutând despre oameni și cum sunt ei, oamenii, ca oameni.

Și i-am mărturisit un gând pe care mai apoi am zis că n-ar fi rău să vi-l împărtășesc și vouă, pentru că de ce nu ? Mai ales că a fost de-acord cu mine. Și el e un om înțelept, cât de cât.

Cel mai important pas pe care l-am făcut către înțelepciune a fost acesta: într-o zi de primăvară, nu cu mult timp în urmă (dar nu anul ăsta), am realizat că, atunci când o persoană susține o imbecilitate, oricât de grosolană ar fi, nu este DELOC obligatoriu să o atenționez (și cu atât mai puțin să-i demonstrez) că a spus o imbecilitate. Deloc. Nici măcar când persoana care susține imbecilitatea mi-e prieten bun, sau mi-e vreo iubită, sau oricine mi-ar fi. Cu atât mai puțin când e cineva de pe interneți, cu care n-am treabă.

Pur și simplu, înțelept e să las persoana respectivă să creadă ce vrea, să zâmbesc sau chiar să și râd, în sinea mea, și să-mi pregătesc, tacticos, o Sangria de care să mă bucur la apus.

Am zis să vă zic, decât, gen.

Altfel, un alt mare pas către înțelepciune mi s-a întâmplat când am descoperit Sangria cu vin alb, piersici și mere. Dar despre asta mai povestim noi, dacă e. Că dacă nu e…

foto: wisdom, via shutterstock

De ce n-aveți cartofi noi ?

Marcat în mod real de bicisnica poză a lu’ Exarhu, lovitură dublată cu un cinism greu de ghicit la o ființă așa plăpândă de Roxana (care-nu-va-fi-iertată!), am pornit azi, animat de o determinare soră cu hotărârea, să caut cartofi noi. Știam precis că nu mă voi da bătut până nu voi găsi! După cum bine a statutat filosoful pop Alex Velea, “mă știu ca pe o rudă, că mă știu de mulți ani“.

Pentru prietenii mei ardeleni, filosoful nu se referă la o rudă de salam, ci la un neam, dar nu-i ieșea versul (cred, că ce știu io despre poezie sau filosofie ?)

Dar am o ușoară senzație că mă îndepărtez de subiect, voi nu ?

Deci, plec hotărât până la determinare să găsesc cartofi noi. Am intrat în supermarketul din sat (că noi avem un sat mișto, cu propriul său supermarket, nu ca alți țărani!) și, evident, nu aveau.

Și, cu vocea mea severă de om serios, pe care o adopt aproape automat în astfel de momente tensionate, o întreb pe domnișoara de-acolo, care de altfel e foarte drăguță, dar asta nu e relevant în această povestire: de ce nu aveți cartofi noi, ha ?!

Și domnița, cu zâmbetul ei frumos și cu o privire senină și veselă, îmi răspunde simplu și eficient: pentru că nu am adus, hihi!

Și-am renunțat, mai încercăm și mâine. Că așa e bine, să ai în fiecare zi un scop care să te anime!

foto: supermarket saleswoman, via shutterstock (nu, nu e domnița de la mine din sat, nu dați buzna!)

Pofta nu vine mâncând

Și cine a zis asta habar n-avea ce zice. Pofta trece mâncând, nu vine. Ea vine când oameni care vor să destabilizeze țara și pe cetățeni atacă mârșav, subversiv și subliminal, cu fotografii aparent banale, obișnuite, dar care în mod intenționat pervers distrug bucuria și speranța din sufletul la om!

Iată această imagine, realizată de domnul Răzvan Exarhu, pe care-l știam om dintr-o bucată, cu preocupări serioase și cu succese pe ramură. Și când colo, el pune așa poză și mai și zice

asta e ‪#‎situatiadintara‬. au apărut cartofii noi, cu ‪#‎telemea‬, ceapă ÅŸi oustouroille verde, mărar ÅŸi multă liniÅŸte la masă. ‪#‎unițisalivăm‬ ‪#‎meatlessmonday‬ ‪#‎romaniadelicioasa‬

Păi așa facem, băi domnule Exarhu ? Punem poze din astea când trăim într-o lume în care la mine-n zonă încă NU au apărut cartofii noi ?

Deci să fie clar, pofta trece mâncând. Pentru că atunci ea se împlinește. Și vine când oameni pe care-i credeai, coloșa, prieteni, te lovesc neașteptat în felul acesta dur și violent!

Când va evolua omul ?

Am mai zis, trăim decenii de împliniri mărețe. Aparent, ai zice că suntem la apogeul evoluției noastre ca ființe inteligente. Avem tot felul de chestii la îndemână pe care acum 100 de ani oamenii nu le credeau posibil și pe care acum 10.000 de ani nici nu erau capabili să și le imagineze.

Avem holograme, robot pe marte, operații medicale făcute de robot și, mă rog, toate cele înșiruite aici. Și stai să vezi câte mai urmează, ca mâine apar teleportarea, coloniile spațiale și zborurile intergalactice, dacă n-o veni sfârșitul lumii.

Progresul nostru este incredibil, povesteam cândva cu Vlad că în ultima mie de ani omenirea a evoluat mai mult decât vreme de 1 milion de ani înainte.

Și totuși, în toată perioada asta, omul – ca mamifer – n-a evoluat deloc. Dimpotrivă, din unele puncte de vedere a involuat.

Acum X milioane de ani, eram mai mici, acoperiți de păr, cu gheare și coadă. Și mult mai urâți, după standardele noastre de-acum. Dar am evoluat, ca mamifer. Și uite, acum 5 mii de ani, de exemplu, scăpaserăm de coadă și gheare, că nu mai erau necesare, aveam o armă mai bună – inteligența. Dar eram mult mai puternici, fizic, decât suntem azi. Azi nu mai suntem așa puternici, că nu mai tre să ridicăm ditai buzduganul să dăm în cap la vecin, putem suna simplu la 112.

Deci a existat acolo o evoluție, asta zic. Care nu mai e așa vizibilă în ultima mie de ani. Spre exemplu, personal cred că oamenii acum 500 de ani erau ceva mai scunzi, ca medie, dar nu erau diferiți de noi, n-aveau organe în plus sau în minus.

Băi, și stăteam aseară și mă gândeam la omenire (nu la civilizație, da ? la specie, zic). Mă gândeam, săraca, nu prea mai mișcă în direcția bună, trebuie din nou să mă implic și s-o ajut.

Și-atunci am realizat.

Omul, ca mamifer, va trece la nivelul următor al evoluției când se va naște primul bebeluș fără apendice.

Doar atunci vom putea fi siguri că ADN-ul nostru a priceput – nene, nu mai mâncăm frunze*, gata, dă-ne pace!

Și-apoi ar mai fi degetul mic de la picior. Și măselele de minte. Dap.

foto: evolution, via shutterstock

*) din câte am studiat eu, adică puțin, nu se știe exact la ce era folosit apendicele. Există o teorie a lui Darwin care spune că era folosit la procesarea celulozei, că oamenii mâncau acum 1 milion de ani frunze și rădăcini. Dar exact nu se știe. Ce se știe exact e că absolut inutil în zilele noastre. Dar ADN-ul nu și nu, nene, nu vrea să se schimbe.