În istorica noapte de 15 septembrie, 1927, nici cu gândul nu putea gândi violonistul Tudor Fărâmiță, de etnie romă, că noul să fiu, Lambru, va fi atât un acordeonist virtuoz, cu talente excepționale pe bașii mâinii stângi (la acordeon, adică, nu că s-ar fi masturbat cu stânga, ok ?) – atât de bun, că a avut primul solo de bas la acordeon – cât și un mare profet.
Prin anul 38 INM (adică înaintea anului nașterii mele, deci 1940 pentru restul lumii), Lambru n-a mai rezistat. De luni de zile îl măcina o viziune, zi și noapte, în somn și în trezie, la beție și la duș. S-a hotărât atunci s-o scoată din sistemul lui de lăutar tânăr și țigan exact ca marele lui înaintaș, Nostradamus, pe numele lui adevărat Michele de Nostredame, care nu era acordeonist, fiind ocupat să fie medic, farmacist și – mă scuzați – cabalist.
Profeția lui Lambru avea ca personaje principale un domn de-o vârstă și-un volum (e vorba atât de volum fizic, cât și de o concentrație de alcool etilic exprimată în procente de volum, între 5 și 60%) și-o misterioasă doamnă, a cărei existență, a simțit profetul Lambru, avea să fie marcată de suferință. Era și deștept, printre alte calități.
Și profeția lui suna așa, cităm și explicăm.
Inel, inel de aur, ah, cu piatră la mijloc, aoleo
Prin această metaforă simplă, dar perforantă, autorul ne expune contextul revelației sale. Practic, arată că domnul lua inițial în calcul un viitor cu doamna, gând sugerat de metafora “inel, inel de aur”, care nu vrea musai să exprime o căsnicie, ci mai degrabă ideea de cămin, de cuib, de chestii împreună.
Eu te-am iubit, copilă, dar n-am avut noroc
Se exprimă aici, în cuvinte tumultoase, de regret, curajul domnului din poveste de a accepta că iubirea sa nu este necesară sau dorită. E o formă de resemnare oarecum mioritică (și de-a fi să mor / în câmp de mohor – asemănarea este atât evidentă, cât și izbitoare) asupra unui fapt simplu, dar dramatic de viață – doamna, pur și simplu, nu are trebuință de acestă iubire, iar domnul n-are decât să accepte sau să de ducă-n Paștele mamii sale. Dar, ne arată prezicătorul, domnul are un anume nivel de maturitate și acceptă – nu fără regret! – această înfrângere, această durere de natură sentimentală, fiind dispus să meargă-n pizda mă-sii și să-și vadă de-ale lui.
Inel, inel de aur, ah, cu piatră luminoasă
Profeția acordeonistului, sumbră, dar precisă ca un laser de la Institutul de Fizică de la Măgurele, arată că domnul, în retragerea sa mioritică (așa cum am demonstrat fără putință de tăgadă în paragraful anterior), nu doar că restatutează cu o claritate de cristal că avea dorința și visul unui viitor comun cu doamna, dar mai păstreză, totuși, în sufletul rănit al domniei sale, o umbră de speranță că acest lucru se va întâmpla (piatră luminoasă sugerează existența speranței că, deși merge cu bunul Dumnezeu să-și vadă de-ale sale, totuși mai crede în ipoteza non-rațională a acestui viitor comun).
Eu te-aș iubi copilă, părinții nu mă lasă
Aici, profunzimea și misterul vorbelor virtuozului ating cote alarmante!!! (nu te panica, așa e povestea). Într-un crescendo uluitor de abrupt, pe care practic nimeni nu-l vedea venind, profetul subliniază micimea și inutilitatea omului în fața destinului implacabil, dar și puterea personajului masculin de a accepta ce-au scris stelele acolo, la ele, pe cer. Practic, cu vorbe meșteșugite, eroul nostru spune “eu te-aș iubi veșnic și fără îndoială, dar uite și tu cum a făcut destinul să nu ne potrivim. Tu vrei sexy și finețuri, eu n-am, tu vrei alea, eu nema, plm, e clar că ne-am născut să nu ne potrivim, aia e” – aceasta fiind traducerea EXACTĂ a versului, pentru că este clar că “părinții nu mă lasă” se referă la zeii (sau zeul, dacă sunteți monoteiști) care au scris Marea Carte a Vieții.
Adio, dragă Nelo, eu plec, se face seară
Aici, prezicătorul de etnie romă al secolului trecut arată, fără teama de a greși, că știe exact ce spune, arătând cu o claritate de cleștar pur, de Himalaya, cine este personajul feminin la care se face referire. Dar, cu o subtilitate de foarte mare rafinament (obținută de autor după foarte mulți ani de exercițiu la acordeon, un instrument care cere, totuși, și niște subtilitate), ni se arată clar ca într-o carpetă cu Răpirea din Serai și un ultim efort al superbului personaj masculin de a alege calea pe care i-a rezervat-o karma, în locul celei pe care și-o dorea el. De aceea pleacă. Se face seară arată doar umbra de tristețe care-i acoperă sufletul greu încercat.
Dar vezi ca lăcrămioara să nu-ți mai curgă iară
Talentatul exploatator al bașilor de mână stângă (repet, e vorba de acordeon, da ?) ne dezvăluie astfel latura sufletească a ratatului personaj masculin trist. Omul e un izvor de grijă și iubire: deși suferă că nu e primit în viața fetei ăleia, totuși îi poartă grija și îi dorește bunăstarea sufletească și emoțională, futu-i ceapa căprii mă-sii, că-n loc să-și vadă de-ale lui, stă ca un bou jugănit și-și face griji pentru ea, care nici nu-l vrea, nu pentru el! (aici chiar și rapsodul s-a și enervat un pic)
Că lacrima ce-ți curge din anii tinerții, aoleu, măi
Unde se arată că personajul masculin – boul de care ziceam mai sus – ȘTIE și ACCEPTĂ faptul că personajul feminin a suferit, nene, în viața asta. Și regretă acest lucru, se vede clar din cuvinte că dacă ar fi vreun zeu, i-ar da viața înapoi și i-ar anula chestiile nașpa, lăsând-o doar cu chestiile cu adevărat mișto, cum ar fi că l-a cunoscut pe el (boul din paragraful anterior) când nici cu gândul nu gândea. Bine, că nu i-a trebuit, dar oricum, nene!
Nu este alinarea, ci întristarea vieții
Concluzia absolut apoteotică a răvășitoarei profeții, în vorbele simple, dar penetrante ale rapsodului-prezicător, este simplă: decât să suferi, mai bine nu suferi. Aici, Nostradamusul autohton explică măiastru un adevăr simplu: decât să nu râzi, mai bine râzi.
