Stăteam cu prietenul Gabriel la o poveste la umbra crucii, discutând despre oameni și cum sunt ei, oamenii, ca oameni.

Și i-am mărturisit un gând pe care mai apoi am zis că n-ar fi rău să vi-l împărtășesc și vouă, pentru că de ce nu ? Mai ales că a fost de-acord cu mine. Și el e un om înțelept, cât de cât.

Cel mai important pas pe care l-am făcut către înțelepciune a fost acesta: într-o zi de primăvară, nu cu mult timp în urmă (dar nu anul ăsta), am realizat că, atunci când o persoană susține o imbecilitate, oricât de grosolană ar fi, nu este DELOC obligatoriu să o atenționez (și cu atât mai puțin să-i demonstrez) că a spus o imbecilitate. Deloc. Nici măcar când persoana care susține imbecilitatea mi-e prieten bun, sau mi-e vreo iubită, sau oricine mi-ar fi. Cu atât mai puțin când e cineva de pe interneți, cu care n-am treabă.

Pur și simplu, înțelept e să las persoana respectivă să creadă ce vrea, să zâmbesc sau chiar să și râd, în sinea mea, și să-mi pregătesc, tacticos, o Sangria de care să mă bucur la apus.

Am zis să vă zic, decât, gen.

Altfel, un alt mare pas către înțelepciune mi s-a întâmplat când am descoperit Sangria cu vin alb, piersici și mere. Dar despre asta mai povestim noi, dacă e. Că dacă nu e…

foto: wisdom, via shutterstock