Marcat în mod real de bicisnica poză a lu’ Exarhu, lovitură dublată cu un cinism greu de ghicit la o ființă așa plăpândă de Roxana (care-nu-va-fi-iertată!), am pornit azi, animat de o determinare soră cu hotărârea, să caut cartofi noi. Știam precis că nu mă voi da bătut până nu voi găsi! După cum bine a statutat filosoful pop Alex Velea, “mă știu ca pe o rudă, că mă știu de mulți ani“.
Pentru prietenii mei ardeleni, filosoful nu se referă la o rudă de salam, ci la un neam, dar nu-i ieșea versul (cred, că ce știu io despre poezie sau filosofie ?)
Dar am o ușoară senzație că mă îndepărtez de subiect, voi nu ?
Deci, plec hotărât până la determinare să găsesc cartofi noi. Am intrat în supermarketul din sat (că noi avem un sat mișto, cu propriul său supermarket, nu ca alți țărani!) și, evident, nu aveau.
Și, cu vocea mea severă de om serios, pe care o adopt aproape automat în astfel de momente tensionate, o întreb pe domnișoara de-acolo, care de altfel e foarte drăguță, dar asta nu e relevant în această povestire: de ce nu aveți cartofi noi, ha ?!
Și domnița, cu zâmbetul ei frumos și cu o privire senină și veselă, îmi răspunde simplu și eficient: pentru că nu am adus, hihi!
Și-am renunțat, mai încercăm și mâine. Că așa e bine, să ai în fiecare zi un scop care să te anime!
foto: supermarket saleswoman, via shutterstock (nu, nu e domnița de la mine din sat, nu dați buzna!)