Cum mă văd cu cineva ?

Expresia asta, “cu cine mă văd la evenimentul X“, mă omoară încet de fiecare dată când îmi lovește timpanele.

O fi corectă, o fi logică, oi fi eu cusurgiu și fixist, habar n-am – mie îmi sună foarte aiurea.

Cum adică “mă văd” cu cineva ? Cum mă văd, eu, pe mine ? Adică mă întâlnesc cu o persoană în fața oglinzii și, în oglindă, mă văd cu persoana aia ? Sau ies din trup și asist, spiritual, de deasupra, la toată scena – și mă văd, în acest fel, cu cineva ?

Sau cum ?

Înțeleg sensul din “ne vedem” – eu te văd acolo, tu mă vezi acolo, deci ne vedem acolo. Dar îmi scapă total cum aș putea, fizic, să mă văd cu cineva, fără ajutorul unei oglinzi sau al unui ecran.

 

Mi-e dor

Mi-e dor de-o noapte de-acum 10-11 ani, când o copilă blondă și tulburată era all over me, într-o secundă în care nu existau limite.

Mi-e dor de nopțile de la Caru’ cu Bere, cu Cismaru și cu lăutarii. Și de mâncarea de-acolo. Mi-e dor de nopțile din Centrul Vechi, mi-e dor de noaptea aia în care am spart o sumă imensă pentru că m-am dus cu Cismaru, cu Ivo și cu alții într-un loc în care nu trebuia să mă duc 🙂

Mi-e dor să bag bani în acordeonul lui Nelu Ploieșteanu.

Mi-e dor de sume mari de bani, pe care să le sparg pe lăutari, pe mâncăruri scumpe și pe mese cu oameni pe care nu-i cunosc.

Mi-e dor de noaptea de 9 iunie 2012, când stăteam, distrus de oboseală, pe un ponton pe Dunăre, cu Andrei și cu Oana. Beam niște beri. Și Dunărea curgea tăcută, iar eu eram happy rău, că nu știam ce urmează.

Mi-e dor de zilele petrecute cu Sergiu.

 

Mi-e dor de mesele de la Charlatans, pe care le plăteam fără să-i cunosc pe oamenii de la masă.

Mi-e dor de chefurile cu tamburași de la Yugoslavia, din Timișoara.

Mi-e dor de-o noapte din Budva, când Mile nu-l lăsa pe Ruben să filmeze gagici care dansau la bară.

Mi-e dor de prieteni care nu mai sunt, de momente care nu se vor mai întâmpla și de sume pe care n-o să le mai am.

Mi-e dor de anii din urmă. Care n-au să mai vină.

Două reguli telefonice

Să facem să fie bine, zic. Să stabilim niște reguli privind apelurile telefonice. Sunt doar 2, nu-i mare lucru – și le folosim doar noi între noi, nu trebuie să le impunem întregii omeniri, ok ? Doar așa, să le folosim între prieteni, în cadru restrâns.

1. Dacă te sun și nu poți vorbi, închide-mi. O să înțeleg că ai treabă și nu poți vorbi, sau că n-ai chef. Poate mă suni mai târziu, poate nu, nu contează – dar nu-mi răspunde ca să-mi spui doar “nu pot vorbi acum” și-apoi să-mi închizi. E cumva pierdere de timp. La ce ne ajută pe noi să facem asta ? Cu ce e viața noastră mai bună, mai frumoasă, mai ușoară dacă-mi răspunzi doar ca să-mi spui că nu poți răspunde ?

Ca o notă suplimentară, dacă mă suni și îți închid, nu mă suna peste 2 minute înapoi. Că ți-am închis sau pentru că nu pot vorbi, sau pentru că n-am chef, da’ e absolut clar că, în ambele cazuri, sau te sun eu înapoi când o să pot / o să am chef să vorbesc cu tine, sau nu vorbim deloc. Deci sunatul obsesiv nu îmbunătățește cu nimic comunicarea noastră, ok ?

2. Dacă te sun și se întrerupe, EU te sun înapoi. Dacă mă suni și se întrerupe, TU mă suni înapoi. Să nu ne petrecem minute importante din scurta și fragila noastră existență pe acest pământ sunându-ne în același timp, enervându-ne că sună ocupat și sperând că celălalt renunță primul.

Mno, așa-i că-i mai fain așa ? Super!

Simțăsc o voioșie năprasnică!

Eu am niște momente de veselie foarte ciudate.

Apar în momente nepotrivite, când îmi merge prost (aproape) totul, când nu-mi vin răspunsurile pe care le-aștept cu dementă nerăbdare. Când oameni de la care aștept hămesit “da”-uri îmi răspund cu “nu”-uri pe care nu le vedeam venind. Când încerc să leg lucruri și descopăr, absolut uimit, că sunt imposibil de legat, deși eram convins că sunt… mno, legabile. (da, așa mai inventez eu cuvinte).

Când nimic nu mi-e ok, pe absolut nici un plan, când ar trebui să fiu posomorât și acru și deprimat și închis în mine, apar momente bruște când simțăsc o voioșie năprasnică! craz

Uneori, există o fărâmă de logică în neașteptata lor apariție. Spre exemplu, când mă sună vreun om drag, din senin – mi se înseninează totul. Sau când îmi pică, întâmplător, auzul pe câte-o piesă dragă mie (când ascult asta sau asta uit pentru o vreme de absolut tot ce-i rău și neplăcut în viața mea, parol! și cred cu convingere că nimic rău nu mi se va mai întâmpla niciodată). Sau când gătesc ceva fără pretenții și iese perfect. Sau când primesc o veste bună, fie ea minusculă ca importanță, dar neașteptată.

Sau când văd că unor străini le place ceva ce fac eu. Și-or mai fi cazuri în care există o umbră de logică.

Da’ alte ori, ca azi, momentele astea apar absolut din senin. M-am trezit ușor mohorât, am început să mă gândesc cum naiba rezolv niște probleme care aparent n-au rezolvare încă dinainte să deschid ochii. Și brusc, la un moment dat, m-a pălit voioșia. Din senin. Nu tu o piesă înveselitoare, nu tu o glumă cu un prieten, nu tu vreo veste bună (ba chiar mă pregătesc să primesc o veste foarte proastă, în vreo 45 de minute), nu tu nimic. Pur și simplu, dintr-o clipită am devenit extrem de vesel. Da’ rău de tot, simt cum lumea e a mea și totul va fi nu bine, ci senzațional. Și mă surprind cu un rânjet anormal pe toată fața, cu bătăi crescute ale inimii, cu râs din nimic, cu cântat cu voce tare și dansat prin casă, de zici c-am luat-o razna…

Wait… de fapt, asta e, așa-i ? Am luat-o razna, nu ? Fiți duri, dar sinceri – mi-am pierdut și ultima brumă de minți, așa-i ?

(ps: faceți click pe poză, să vedeți cum mă simt eu acum; sursa)

Cum știi că îți pierzi mințile ?

episodul 1. episodul 2. episodul 3.

Aveam un lapsus total. Nu-mi aminteam numele unui actor și nici a vreunui film în care a jucat (și a jucat în multe) ca să-l pot căuta pe net. Pur și simplu, blanc total. Mă rodea rău, mă întelegeți ? că nu-mi aminteam.

Ca să nu mă mai macin, acum 5 minute am sunat o prietenă și am avut următorul halucinant dialog, îl redau exact:

– Tu, am un lapsus. Nu știi oare cum îl cheamă pe Javier Bardem ăla spaniol care a jucat într-o mulțime de filme ?

au urmat vreo 10 secunde de liniște în care eu ziceam “alo, m-auzi ?”, apoi vreun minut de hohot isteric. Pe la mijlocul căruia am înțeles și eu de ce râdea.

#truestory, mates!

#așaîncepe

Mai țineți minte articolul ăsta ? Sau, mai recent, ăsta ?

Azi avem continuarea:

– mi-am aprins o țigară invers. M-am enervat (evident), am aruncat-o, am scos alta din pachet și am aprins-o. Desigur, tot invers.

– i-am zis unui taximetrist “o zi bună și la revedere s-aveți”.

– l-am întrebat pe un prieten o chestie pe mess. Mi-a răspuns, i-am mulțumit. După 15 minute l-am sunat și l-am întrebat… da, aceeași chestie.

– am uitat pentru vreo 3 minute pe ce stradă din orașul Cluj-Napoca locuiesc.

True story, mates.

PS: azi a murit un unicorn. să știți.

Vine o vreme…

notă introductivă: în acest articol nu este vorba despre mine (care, mă știți, sunt plin de vigoare și energie) ci de un alt om, pe care o să-l numim așa, la plesneală, cu primul nume care ne vine în minte. De exemplu, Andrei C.

Andrei C. se afla într-o oarecare cafeneauă. Era singur, poate și pentru că era închisă cafeneaua, că era foarte devreme. Și butona, acolo, un laptop.

Fiind dimineață, omu’ s-a gândit că poate ar merge o cafea. S-a ridicat, s-a dus s-o prepare după un ritual minuțios. Între timp, se gândea să scrie un articol pe-un blog oarecare. A făcut cafeaua, a pus-o pe tejghea, a ieșit din bar și s-a întors la laptop. A început să butoneze iar, după care s-a gândit că, fiind dimineață, poate ar merge o cafea. S-a ridicat și s-a dus s-o prepare. Pe drum, a văzut cafeaua uitată pe tejghea.

True story.

Vine o vreme când lecitina ar trebui să fie felul principal la micul dejun.

PS: vă spun sincer că uitasem complet că lecitina se numește lecitină. L-am întrebat pe Vali “cum se numesc pastilele alea pe care le iei ca să nu mai uiți”, că uitasem.

Cum îți dai seama că a ai socializat prea mult online ?

Vine o vreme, mă copii, când corpul și creierul se satură de stat la calculator, de facebook, de twitter, de bloguri, de readere și de yahoo messenger. Și atunci ele, săracele, chinuitele, încep să-ți dea niște semne. E bine să nu le ignori, căci sunt primele semne limpezi, neinterpretabile, că începi să-ți pierzi mințile. Și dacă nu le bagi în seamă, le pierzi de tot și praful și pulberea se alege de tine – devii troll, hater sau chiar vreun Aloisiu Brandabulă.

Astfel de semne sunt:

  • când visezi că te cerți cu o femeie. Apoi visezi că te-ai trezit și i-ai spus că ai visat-o și că v-ați certat și vă certați iar. TOTUL în același vis.
  • când, în mașină fiind, te cerți cu diverși oameni, cu voce tare. Te cerți rău. Cu niște oameni care nu sunt de față (printre care și femeia pe care ai visat-o). Pentru niște lucruri care nu s-au întâmplat, dar te-ai gândit tu că s-ar putea întâmpla.
  • când nu vezi bine scrisul dintr-o carte (normal, dacă stai 16 ore pe zi la calculator!) și încerci să faci zoom pe pagină, cu degetele, ca la telefon.
  • când pe drumul Timișoara – Arad compui în capul tău un articol pentru blog. Când te întorci, îți dai seama că ai uitat ideea și te-apuci să compui altul, tot în capul tău. Ajuns acasă, le-ai uitat pe amândouă și te-apuci să scrii prostiile astea.
  • când cauți în agenda telefonului “Ovi Sîrb“, după care faci dublu click cu degetul pe nume și aștepți să se deschidă fereastra în care să-i scrii ce-ai de scris. Și te enervezi măcar 2 secunde că ce telefon prost ai, ui’ cât durează să deschidă o amărâtă de fereastră de messenger. Apoi te prinzi că ești pe telefon și apeși call.
  • când în curte la Mercedes Arad vezi un BMW super tunat, ți se pare ironic și vreo 2 secunde ai vrea să dai like da’ nu te prinzi cum.
  • când în curte la Mercedes Arad vezi un BMW super tunat, ți se pare ironic și te gândești cum formulezi imaginea în 140 de caractere. (în vreo 125, de fapt, ca să poți primi și RT)
  • când auzi de Frăția NeaNelului (ceva reclamă la Cațavencu pe Guerrilla) și tu instant te gândești la Frăția ReTeului.

Dar cel mai grav, mă copii, e când toate astea se întâmplă într-o singură zi. Cum mi s-au întâmplat mie. Azi. Toate.