Guest post de Miruna, de la Și blondele gândesc
ep. 11 din seria “Invitații mei”

ÅžtiÅ£i cât poate fi de ironică viaÅ£a uneori cu oamenii. Iar eu am fost de când mă ÅŸtiu genul ăla de elev care demonstrează teoreme, dar se încurcă-n ecuaÅ£ii simple. Åži am crescut perpetuând greÅŸeala ÅŸi amplificând încurcătura.
După ce-am trecut de complicat, m-am întors cu capul în pământ la dorinÅ£ele simple. Nu vă imaginaÅ£i că îmi doresc să mergem la film. Acum vreau la Real împreună, să ne luăm ceai ÅŸi apă plată. Nici să îmi dea întâlnire nu mai vreau, ci să mă aÅŸtepte seara când ies de la ÅŸcoală, să ia mâna mea rece ÅŸi să o cuibărească în buzunarul lui. Nici în restaurante scumpe să mă ducă, ci în orice non-stop la un parter de bloc.. Nu-mi trebuie să deschidă uÅŸi de la maÅŸină, ci să cheme liftul pentru noi. Nici să-mi pregătească vreun mic-dejun sofisticat, dar să mă Å£ină în braÅ£e în câte-o dimineaÅ£ă. Că aragazul ajunge să te sufoce la un moment dat. Să îmi răspundă când îl întreb ÅŸi să m-audă chiar ÅŸi când tac. Să punem playlist-ul pe repeat ÅŸi să-l ascultăm de fiecare dată ca prima oară. Fără să ne săturăm.

Citește mai departe

Guest post de Corina Săftescu
ep. 10 din seria Invitații mei

Peacă, peacă! , spuneam într-o română pocită în timp ce mă chinuiam să-i despart ÅŸi să nu-i las să se sărute. Aveam vreo cinci ani ÅŸi eram prinÅ£esa lui tati, iar el era cel cu care vroiam să mă mărit. De-aia poate că nu îmi plăcea când o lua pe mama mea în braÅ£e, cu dorinÅ£a s-o pupe. Era al meu ÅŸi atât. Nu-l împărÅ£eam cu nimeni. Åži asta deÅŸi nu eram o râzgâiată ÅŸi nici o egoistă. Eram doar posesivă. Dar numai când era vorba de sentimente. Nu înÅ£elegeam eu prea bine cum era cu dragostea ÅŸi mi se părea că nu poate fi destulă pentru toată lumea. AÅŸa că o vroiam pe toată, numai pentru mine.

Nu stai deloc cu mine! Spuneam aproape miorlăit, zece ani mai târziu, fixându-l cu privirea-mi galeÅŸă. Deja nu mai vroiam să mă mărit cu tati, căci mă îndrăgostisem lulea de un El. Åži, la fel ca în copilărie, îl vroiam pe El doar pentru mine. DeÅŸi raÅ£ională, refuzam să înÅ£eleg că eram până la urmă niÅŸte copii, că aveam familii, prieteni, teme ÅŸi alte lucruri consumatoare de timp ÅŸi energie. Nu făceam urât, nu mă certam ÅŸi nu mă isterizam. Dimpotrivă, mă închideam în mine ÅŸi sufeream în tăcere. Mi-era teamă că absenÅ£a lui denotă lipsa sentimentelor. Complexele tipice vârstei, cumulate cu nesiguranÅ£a de sine care mă caracterizează ÅŸi astăzi mă făceau să mă transform dintr-o fiinÅ£ă pragmatică într-una guvernată de emoÅ£ii amplificate nejustificat.

Citește mai departe

Guest post de Ovi Sîrb
ep. 9 din seria “Invitații mei”

În generală am avut colegi deștepți. Așa îi vedeam eu, tot timpul pe fază, tot timpul cu câte o replică amuzantă, la subiect. Erau competiția mea (eu fiind – nu-i așa? – băiat deștept), erau cei cu care mă luptam ca să prind fata. Ei aveau avantajul că erau mai pe fază ca mine și că erau mai înalți.

De la mulți am rămas cu expresii, idei, glume. Atât de mișto, încă de pe atunci, încât dacă le folosesc, nu pot sã nu mă gândesc la ei cu puțină rușine și cu sentimentul că o să iasã de dupã colț să facă mișto de mine și să mă arate cu degetul ca hoț de glume. Le prevedeam un viitor de mari intelectuali, de mari filozofi, oameni ai cuvintelor, cifrelor și glumelor. Îi vedeam, peste ani și ani, la televizor, în ziare, pe coperțile revistelor. Și pe mine lângă ei, în umbră, culegând firimiturile intelectuale lăsate în urmă de geniile lor.

Citește mai departe

Guest post de Tomata cu scufiță
ep. 8 din seria Invitații mei

Mi se întâmplă de multe ori să mă compar cu Grenouille al lui Suskind pentru că, la fel ca ÅŸi în cazul lui, orice miros îmi gâdilă nările are un efect asupra mea. Lăsând la o parte toată filosofia cu mirosul care e cel mai puternic aducător aminte, aproape zilnic mă confrunt cu arome, miresme ÅŸi alte parfumuri care îmi dau stomacul, capul ÅŸi prin urmare toată existenÅ£a peste cap. Nu-i uÅŸor, să nu credeÅ£i. ‘Geaba ziceÅ£i voi “ce mare lucru?” că nu ÅŸtiÅ£i despre ce vorbesc. StaÅ£i aÅŸa că acuma vă povestesc.

De câteva zile a răsărit la mine acasă, pe un dulap o ÅŸpriÅ£uitoare de-aia căreia i se face mare reclamă la televizor cu o elefănÅ£ică ÅŸi parcă o miriapodă. Mă rog, să trecem peste, că bietele animale sunt nevinovate. Åži ÅŸpriÅ£uitoarea asta îmi mănâncă zilele pentru că nu pot să stau în casa mea. Mi-e rău. Mă pot fereca între cei patru pereÅ£i ai camerei mele, dar n-am făcut mare lucru, că mirosul, aÅŸa cum îl ÅŸtim, se strecoară ÅŸi prin gaura cheii. Mă duc în bucătărie, ÅŸpriÅ£ în urma mea, mai ies să ma duc la toaletă, iar un fâs când deja uitasem că e acolo, deÅŸi mirosul era încă persistent… Azi aÅŸa, mâine aÅŸa, astfel dorinÅ£a-i gata. Cum să fac să scap de obiectul cu pricina? Da, da, credeÅ£i voi că e aÅŸa uÅŸor să îl dau pur ÅŸi simplu jos sau să-l opresc… Pare într-adevăr simplu când priveÅŸti din afară. Dar ce nu ÅŸtiÅ£i voi e că în apartament cu mine mai stau ÅŸi cei doi care l-au cumpărat (ÅŸi pe apartament ÅŸi pe obiect), recte părinÅ£ii mei. Dacă ei vor să fie parfumaÅ£i de 10 ori pe zi din jumătate în jumătate de oră, cine sunt eu să mă împotrivesc? Faza cu “mi-e rău, opreÅŸte-l” nu mai Å£ine de când au descoperit la mine în cameră un alt obiect cu ceara mirositoare. 🙁 AÅŸa că, nu-mi rămâne decât o singură variantă: să-l blestem ÅŸi să-l sudui de fiecare dată când se pârÅ£âie la mine.

Citește mai departe