Al meu!

Guest post de Corina Săftescu
ep. 10 din seria Invitații mei

Peacă, peacă! , spuneam într-o română pocită în timp ce mă chinuiam să-i despart şi să nu-i las să se sărute. Aveam vreo cinci ani şi eram prinţesa lui tati, iar el era cel cu care vroiam să mă mărit. De-aia poate că nu îmi plăcea când o lua pe mama mea în braţe, cu dorinţa s-o pupe. Era al meu şi atât. Nu-l împărţeam cu nimeni. Şi asta deşi nu eram o râzgâiată şi nici o egoistă. Eram doar posesivă. Dar numai când era vorba de sentimente. Nu înţelegeam eu prea bine cum era cu dragostea şi mi se părea că nu poate fi destulă pentru toată lumea. Aşa că o vroiam pe toată, numai pentru mine.

Nu stai deloc cu mine! Spuneam aproape miorlăit, zece ani mai târziu, fixându-l cu privirea-mi galeşă. Deja nu mai vroiam să mă mărit cu tati, căci mă îndrăgostisem lulea de un El. Şi, la fel ca în copilărie, îl vroiam pe El doar pentru mine. Deşi raţională, refuzam să înţeleg că eram până la urmă nişte copii, că aveam familii, prieteni, teme şi alte lucruri consumatoare de timp şi energie. Nu făceam urât, nu mă certam şi nu mă isterizam. Dimpotrivă, mă închideam în mine şi sufeream în tăcere. Mi-era teamă că absenţa lui denotă lipsa sentimentelor. Complexele tipice vârstei, cumulate cu nesiguranţa de sine care mă caracterizează şi astăzi mă făceau să mă transform dintr-o fiinţă pragmatică într-una guvernată de emoţii amplificate nejustificat.

Mi-era teamă, la fel cum îmi era când aveam cinci ani şi aşa cum încă îmi mai este, din când în când. Căci da, încă sunt posesivă. Poate că puţin mai matur, puţin mai cenzurat, dar sunt. Şi oricât de calculată aş încerca să fiu, oricât de mult mă străduiesc să nu-mi pierd şi ultima brumă de raţiune care mai zace în mine, câteodată mă trezesc făcându-i şi Lui nişte reproşuri absolut infantile. Ştiu că greşesc, ştiu că n-am dreptate şi, mai mult decât orice, ştiu că nasc discuţii inutile. Cu toate acestea însă, am momente de scăpare. Momente în care, după o zi în care fiecare îşi vede de ale lui, îl strâng tare în braţe şi îi spun mustrător să nu mă mai lase singură, niciodată.
Da, ştiu, am o problemă. Una dintre acelea care nu poate fi rezolvată decât stând întinsă pe o canapea, într-o cameră cu lumină obscură, în timp ce povestesc despre relaţia pe care am avut-o în copilărie cu tatăl meu. Cam pe atunci când îi spuneam Peacă, peacă!

Andrei Crivăț

2 Comments

  1. Pingback: Tweets that mention Al meu! at Jurnal de noapte -- Topsy.com

  2. Pingback: Hai-hui « Pieces of me …

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Aboneaza-te la comentarii. Poti sa te abonezi si fara sa lasi un comentariu