Guest post de Miruna, de la Și blondele gândesc
ep. 11 din seria “Invitații mei”

ÅžtiÅ£i cât poate fi de ironică viaÅ£a uneori cu oamenii. Iar eu am fost de când mă ÅŸtiu genul ăla de elev care demonstrează teoreme, dar se încurcă-n ecuaÅ£ii simple. Åži am crescut perpetuând greÅŸeala ÅŸi amplificând încurcătura.
După ce-am trecut de complicat, m-am întors cu capul în pământ la dorinÅ£ele simple. Nu vă imaginaÅ£i că îmi doresc să mergem la film. Acum vreau la Real împreună, să ne luăm ceai ÅŸi apă plată. Nici să îmi dea întâlnire nu mai vreau, ci să mă aÅŸtepte seara când ies de la ÅŸcoală, să ia mâna mea rece ÅŸi să o cuibărească în buzunarul lui. Nici în restaurante scumpe să mă ducă, ci în orice non-stop la un parter de bloc.. Nu-mi trebuie să deschidă uÅŸi de la maÅŸină, ci să cheme liftul pentru noi. Nici să-mi pregătească vreun mic-dejun sofisticat, dar să mă Å£ină în braÅ£e în câte-o dimineaÅ£ă. Că aragazul ajunge să te sufoce la un moment dat. Să îmi răspundă când îl întreb ÅŸi să m-audă chiar ÅŸi când tac. Să punem playlist-ul pe repeat ÅŸi să-l ascultăm de fiecare dată ca prima oară. Fără să ne săturăm.

Åži-mi amintesc că le-am avut pe toate astea mai demult… că ne cumpăram pâine în fiecare zi ÅŸi vânzătoarea ne prezicea viitoruri ÅŸi copii împreună. Că mă ducea la teatru ÅŸi la bunica lui acasă. Mă Å£inea în braÅ£e sub focul de artificii, cum mi-am dorit întotdeauna să mă Å£ină. Se întorcea în somn cu mine după el sau mă-ntreba mereu ce am visat. M-ar fi trecut ÅŸi de baxurile cu apă plată ÅŸi serile prea reci de ÅŸcoală, dar pe vremea aia n-aveam lift. Åži nici aer să respir.
Of, să ÅŸtii face rezolvări de olimpiade nu-Å£i ajută la nimic, dacă tu nu mai ÅŸtii nici cât ar trebui unu cu unu să facă. Mai ales pe timp de criză. Åži asta e genul ăla de credit, ce nu-Å£i iartă nici o dobândă, nici o secundă 😉