Guest post de Miruna, de la Și blondele gândesc
ep. 11 din seria “Invitații mei”

Ştiţi cât poate fi de ironică viaţa uneori cu oamenii. Iar eu am fost de când mă ştiu genul ăla de elev care demonstrează teoreme, dar se încurcă-n ecuaţii simple. Şi am crescut perpetuând greşeala şi amplificând încurcătura.
După ce-am trecut de complicat, m-am întors cu capul în pământ la dorinţele simple. Nu vă imaginaţi că îmi doresc să mergem la film. Acum vreau la Real împreună, să ne luăm ceai şi apă plată. Nici să îmi dea întâlnire nu mai vreau, ci să mă aştepte seara când ies de la şcoală, să ia mâna mea rece şi să o cuibărească în buzunarul lui. Nici în restaurante scumpe să mă ducă, ci în orice non-stop la un parter de bloc.. Nu-mi trebuie să deschidă uşi de la maşină, ci să cheme liftul pentru noi. Nici să-mi pregătească vreun mic-dejun sofisticat, dar să mă ţină în braţe în câte-o dimineaţă. Că aragazul ajunge să te sufoce la un moment dat. Să îmi răspundă când îl întreb şi să m-audă chiar şi când tac. Să punem playlist-ul pe repeat şi să-l ascultăm de fiecare dată ca prima oară. Fără să ne săturăm.

Şi-mi amintesc că le-am avut pe toate astea mai demult… că ne cumpăram pâine în fiecare zi şi vânzătoarea ne prezicea viitoruri şi copii împreună. Că mă ducea la teatru şi la bunica lui acasă. Mă ţinea în braţe sub focul de artificii, cum mi-am dorit întotdeauna să mă ţină. Se întorcea în somn cu mine după el sau mă-ntreba mereu ce am visat. M-ar fi trecut şi de baxurile cu apă plată şi serile prea reci de şcoală, dar pe vremea aia n-aveam lift. Şi nici aer să respir.
Of, să ştii face rezolvări de olimpiade nu-ţi ajută la nimic, dacă tu nu mai ştii nici cât ar trebui unu cu unu să facă. Mai ales pe timp de criză. Şi asta e genul ăla de credit, ce nu-ţi iartă nici o dobândă, nici o secundă 😉