3 variante

Eu v-am mai spus că dezvolt obsesii. Majoritatea muzicale, din fericire.

Spre exemplu, există o piesă care se numește Insensatez, compusă de Antonio Carlos Jobim. În engleză, titlul e tradus eronat “How Insensitive”. Această piesă s-a cântat (din câte am descoperit eu) în 48 de variante. Obsesia mea e să le am pe toate. Deocamdată am vreo 29. N-o să credeți, dar deși internetul ăsta e mare și cuprinzător, unele variante sunt extrem de rare.

În fine, nu ăsta e subiectul de azi, voiam doar să v-arăt cât de obsesiv pot fi.

O altă obsesie de-a mea este melodia-temă din filmul Nașul/The Godfather.

Piesa originală se numește Speak softly love și a fost compusă de Nino Rota.

Asta e varianta din film. Și preferata mea, cred. În film, personajul (fiul Nașului) spune că-i o piesă autentic siciliană. Mno, nu e. Dar versurile în siciliană sunt tare frumoase. (cine vine să-mi spună că-i italiană și nu siciliană intră în spam și primește sudălmi grele!)

Și asta e varianta Slash/Guns’n’Roses, care are darul de a-mi ridica părul pe mâini de fiecare dată când o aud.

Accidentul

Am auzit o glumă care ne-a plăcut, eu și Răzvan. Ne-am gândit s-o pictăm cu culoare și lumină, doar de amuzament. E o glumă din popor, a circulat pe net în ultima vreme. NU ne-o asumăm, nu ne lăudăm că-i a noastră, nu știm cine a inventat-o ca să-i dăm link. Nu știm nici măcar unde am văzut-o prima dată.

Un gând la ceas de amiază

Când suferi foarte tare (indiferent că din sărăcie, din frustrare, din neputință, din dragoste, din boală sau din orice alt motiv) și nu ai cum să manifești suferința nicicum, n-ai cum s-o exprimi sau, mai rău, n-ai CUI s-o exprimi, atunci suferința ta se va transforma în răutate pură.

Și pentru că cei din jurul tău nu știu de ea, că n-ai cum și n-ai cui s-o exprimi și s-o manifești și s-o lași afară, ei n-au să înțeleagă de ce, brusc, ai devenit un om acru. Sau amar. Sau amândouă.

Și-au să te lase în durerea ta.

Și ai să suferi că te-au lăsat în durerea ta. Și se creează un cerc vicios foarte nasol, din care e greu să ieși.

dap.

(nu am citit nicăieri asta, așa m-am gândit eu, cu capu’ meu chel. don’t be hatin’)

Sărăcia, bat-o vina…

În povestea asta avem două personaje.

Pe de-o parte, eu.

Între nenumăratele și infinitele mele defecte (așa e, sunt infinite, zilnic mai aflu câte 2-3 de care nu știam, de la prieteni care nu mi le spun mie, ci altor prieteni – da’ mă rog, asta-i o cu totul și cu totul altă poveste) se numără și faptul că dezvolt obsesii. Nu de multe feluri. Unele dintre cele mai dese sunt cele muzicale. De exemplu, mă fixez pe câte-o piesă care-mi spune mie ceva, în sufletul meu. Și-o ascult non stop, zile întregi. Și mie îmi pare un pic anormal, da’ amu mno – nimeni n-o fi perfect, mă cujet. Și chiar de-o fi cineva, sigur n-oi fi io ăla.

Pe de altă parte, ea

Mamă de copil și soție de soț, locuiește în apartamentul de sub mine. Avem o relație cumva specială, pentru că în prima zi în care am locuit în acest apartament, pe la 11.30 noaptea mi-a sunat la ușă și mi-a spus că a auzit tocuri. Eu i-am spus că nu de la mine, că nu obișnuiesc să port tocuri – cel puțin nu la ora aia. Iar ea m-a întrebat uitându-se în ochii mei: Sigur ?! Moment în care am făcut ochii mici și neprietenoși și i-am urat noapte bună.

E drept, stăm într-un bloc în care dacă tastez mai tare probabil că înțelege tot ce scriu, dar pe cuvânt că-s un vecin cumsecade, respect orele de liniște și faptul că are copil micuț, nu fac scandal și nu dau muzica tare.

Bun.

În acest context, e limpede (sper, adică – e limpede sau nu ?) că uneori prinde auditiv obsesiile mele muzicale. Și se prinde că eu ascult 4 ore, să zicem, aceeași piesă.

Așa că acum câteva zile a încercat o glumiță. Ori a vrut să-mi atragă atenția subtil că-i muzica prea tare, ori a vrut să facă mișto de mine că-s zurliu și uit să schimb piesele, io habar n-am. Dar a fost cam așa:

– Bună dimineața. Frumoasă muzică ascultați!

– Mulțumesc. Mă bucur că vă place, da’ ce, îi prea tare ?

– A, nu. Dar numai melodia aia o ascultați ? Nu mai aveți și altele ?

– Apăi, doamnă, îs prea sărac să-mi mai iau încă una.

A fost unul dintre momentele acelea în care îmi doresc să am camere foto în ochi, ca să pot fotografia instant ceea ce văd. Nu s-a putut. Dar cred că nu-mi mai dă binețe curând, oricum.

#truestory, mates

O întâmplare cu un inginer

Pentru cine nu-l știe (dar hei, cine nu-l știe ? 🙂 ) Dragoș Mone e inginer.

Băi, da’ e inginer până în măduva oaselor lui mari. E ATÂT de inginer, că până și viitoare lui soție e inginer!

Ei bine, și cu ingineru’ ăsta fost-am eu dus la Torogoata lui Toiuț. Unde s-a întâmplat un lucru senzațional – în prima dimineață a picat semnalul pe Vodafone. Semnal care c-o zi înainte era atât de solid că mai să iasă din telefon.

Într-un scop pur informativ, io îi zic Mone-ului: “ui’ bă (așa vorbim noi între noi, ca intelectualii) ce treabă, s-o fost dus semnalu’ la tilifon”

Deodată, să te ții! Din interiorul prietenului meu Dragoș iese violent ingineru’ Mone. Așa, cam ca în Dr. Jekyll/Mr. Hyde (pentru cititorii noștri mai tineri, Dr. Jekyll și Mr. Hyde nu-s fotbaliști, ci așa, un fel de flăcăi 2 in 1). I se schimbă fizionomia, îi dispare zâmbetul celebru, i se încrețesc sprâncenele, începe să respire sacadat, mâinile prind a tremura imperceptibil…

Ingineru’ Mone face ochii roată ca un uliu peste frumusețe de vale a Arieșului și-odată zice: aha. a picat releul ăla (și mi-l arată). După care înfașcă un binoclu, studiază atent releul și își șoptește asa, încetișor, în barbă, ca într-un ritual de magie: “da da da, deci are 3 RRU, o microundă, minishelter, paratrăznet pasiv… hmm… da da da…

După care pune mâne pe telefonul lui (evident, ne-Vodafone), vorbește pre limba lui cu niște entități (că n-avem noi de unde ști că erau oameni la “celălalt capăt al firului”). Apoi ridică satisfăcut privirea, și cu un rictus mimând un zâmbet spune hotărât: nu poate fi reparat azi. e ceață. nu se pot urca pe el.

După care ingineru’ Mone intră înapoi și reapare, fericit și simpatic, prietenul meu Dragoș.

Și viața merge mai departe, ca și cum nimic n-ar fi fost.

Măi pretine, eu și tu…

Poate c-o să-mi pierd o parte din cititorii “mai urbani”, cum ar spune ANMH (să-i dați follow pe twitter, e tare frumoasă, isteață și simpatică!)

Dar îmi asum acest risc, așa că azi vă dau piesa asta – și pentru că e bine să știți că nu Ducu Bertzi a inventat-o. Dar o cântă frumos, îs de-acord.

Și pentru că azi mi-e dor de Gaben (da’ poate mâine nu mi-a mai fi 😛 )

Torogoata lui Toiuț

Torogoata lui Toiuț e unul dintre cele câteva locuri din România unde m-aș muta mâine, fără regrete. Da, aș lăsa totul baltă și m-aș duce acolo, fără să mă uit în urmă – evident, dacă aș fi ceva mai curajos.

Torogoata lui Toiuț e o casă, că mi-e greu să-i spun rece și impersonal “cabană”, care se află în Apuseni, în localitatea Scărișoara. Se numește așa pentru că gazda – adică domnului Toiuț (e un diminutiv de la Toader) – cântă la taragot. Sau la torogoată, cum îi spune el. Și fiul lui Toiuț, Ciprian, care are 16 ani, cântă la torogoată.

Ca să ajungi la Toiuț, urci, nene. Pe jos, prin zăpadă, urci până zici “acum mor”, după care mai urci un pic. Apoi mori, mai urci un pic și-ai ajuns. Bine, asta mi se aplică mie, că oameni ca Ghizi sau ca Ciprian a lu’ Toiuț urcă fluierând, chiar în pas alergător, dacă așa au ei chef.

Când ajungi, însă, și vezi ce casă (în sensul de cămin), ce oameni, ce peisaj… îți cam trece de toate. Și de urcuș, și de necazuri, și de viața de zi cu zi. Cam tot.

Pe mine, om slab, supus păcatului și poftelor, m-au mai cucerit – tot așa, de la sosire – cu ce era pe masă. Toată mâncarea, de la pâine, unt și cașcaval, până la unele dintre cele mai bune sarmale pe care le-am mâncat vreodată, era făcută la ei în casă. De fapt, totul era făcut în casă. Plus că acolo am băut, pentru prima oară în viața mea (de fapt, nici n-am știut că există) țuică de merișoare și țuică de cireșe negre amare.

Dacă ajungeți prin zonă (și eu vă doresc tare mult să ajungeți), aveți ce vizita. Ghețarul Scărișoara, Cheile Arieșului, casa lui Horea, casa lui Avram Iancu. O mulțime de chestii care mă fac să cred că nu trece multă vreme până o să urc iar în deal la Torogoata lui Toiuț.

Mulțumesc TVdecei, Gabeni, Gropari, Mone‘s, Eugen (cel mai cel blogger din Republica Moldova, să știți! – și are și-un film cu taragotiștii în acțiune), Ghizi și Ștefan pentru un week-end care mi-a prins tare bine.

Torogoata lui Toiuț are acum și-o pagină de facebook. E făcută de Ștefan, că ei n-au vreo treabă cu interneții și s-ar putea chiar să nu știe ce e facebook. Oameni fericiți, de-adevăratelea.

Studiu. Despre coniacul de prună

Adevăr vă zic vouă – pe-aici, pe unde locuiesc eu, dacă după o masă serioasă nu arzi câteva ștampăle (sau ștampăre, pentru prietenii din Hunedoara sau Satu Mare) de pălincă, nu ești om, bre! Nu ești și pace.

Bine, când zic o masă serioasă, zic de-o masă care are, acolo, o slană, un cârnaț, o brânză de Sadu – astea așa, ca deschidere. Apoi o cărniță aromată de oaie, o fleică serioasă de purcel… Am zis, o masă serioasă.

Toate greutățile astea trebuie arse cu niște pălincă, altfel viața n-are sens. Problema apare când ești băutor de bere, eventual de talie mondială, ca un gras chel care scrie pe blogul ăsta, nu-l știți voi. Atunci apare dilema – cu câte ștampăle arzi grăsimile, înainte să treci la treburile serioase ? Adică la Grolsch, în cazul nostru…

Amu’s trei ani de la prima ediție a seminarului “Coniacul de prună, încotro ?”. (detalii aici, punctul 3). Între timp, Mile s-a dus să testeze alte tipuri de țuici, în alte părți, și m-așteaptă și pe mine. Dar eu am continuat lucrările seminarului.

Am procedat după metoda cercetătorilor britanici. Am întrebat cunoscătorii, dar vă rog să mă credeți că au fost aleși pe sprinceană!

Întrebarea, după cum o să vedeți, a fost complicată. Ca să poată răspunde la ea, specialiștii aveau musai nevoie de experiență, teoretică, dar mai ales practică.

Fiecare dintre specialiști a trebuit să răspundă la asta: dacă după o masă serioasă s-au băut două ștampăle (aici detalii despre ștampăle, paragraful 4), ce faci ? mai bei un ștampăl și apoi treci pe bere ? sau treci direct pe bere ?

Și iată răspunsurile specialiștilor:

Groparu – după 2 ștampăle, treci pe bere. Oricum nu e bine să le amesteci

Gaben – Tu pari genul de om care în acest caz are nevoie de 3 ștampăle. Apoi bere.

Chinezu – E înțelept să fie cât mai puține ștampăle înainte de bere. Recomand 2 maxim

Răzvan – Dragă, sunt la workshop-ul de salsa!

Arhi – 2 ștampăle e prea puțin. Efectul lor benefic este acoperit de bere. Cu 3 ștampăle, concentrația de alcool devine consistentă și ține departe berea.

Cosmin “Făt Frumos” Tudoran – aici e o discuție mai lungă 🙂

Eu – dacă am băut 2 ștampăle de pălincă, mai beau unu’ și apoi trec pe bere sau trec DIRECT pe bere ?

Cosmin – hmm

Cosmin – ce e ăla un ștampăl ?

Eu – iartă-mă că te-am deranjat, bro

Eu – poate te rețin de la vreun cocktail cu umbreluță

Eu – poate ți se răcește Moet-ul

Eu – poate te-așteaptă Lagavulin-ul și eu te rețin cu prostii..

Cosmin – be măh direct bere. Ce mai contează 2, 3 ? Ori faci deschiderea cu ea și atât… de preferat să n-o amesteci. Mere o țuică după o masă grea.

Așa grăit-au specialiștii. Eu vă recomand, ca de obicei, doar să fiți cumpătați și să țineți cont că – nu-i așa ? – consumul excesiv de alcool dăunează GRAV sănătății.

E greu să fii blogger

În viața asta de internaut există niște momente când îți vine s-o iei razna. Rău de tot.

Când urmărești o chestie pe twitter, un hashtag interesant – și-ți moare bateria la telefon. Și n-ai unde să-l încarci.

Când tocmai ai scris un articol de care ești mândru și îți pică netul fix când dădeai publish.

Când vezi o chestie super faină, îi faci poză cu telefonul dar n-ai semnal să o dai pe twitter. Mai sunt o grămadă, le știți și voi.

Chestii grele, care-ți macină nervii și care te fac să inventezi sudalme grele.

Da’ cel mai neplăcut e când rămâi fără unealtă. Fie desktop, fie laptop, într-o zi te trezești că iese fum din el și s-a dus naibii. Dacă n-ai alt aparat cu care să prestezi, te-apucă dracii, intri în depresie și spui peste tot că gata, s-a terminat TOTUL.

Când am scris postul ăsta, tocmai trăiam un astfel de moment. Cu fum, cu nervi, cu tot. Cum să crape un laptop pe care-l folosesc, de un an jumate, DOAR 14-16 ore pe zi ? Am fost șocat!

După vreo două zile, am fost șocat un pic mai tare. Când cei de la HP m-au sunat și m-au întrebat ce necaz tehnic am pățit ? Nu m-ar putea ajuta ? La început am crezut că face cineva mișto de mine.

Dar nu, nu era o glumă. M-au ajutat, așa că acum vă scriu de pe bijuteria asta.

Mulțumesc, HP.

PS: nu-i o campanie sau ceva. E un articol de mulțumire în fața unui gest la care nu m-am așteptat, care m-a surprins și care mi-a făcut ziua mai luminoasă. Sau, mă rog, zilele.