În povestea asta avem două personaje.
Pe de-o parte, eu.
Între nenumăratele și infinitele mele defecte (așa e, sunt infinite, zilnic mai aflu câte 2-3 de care nu știam, de la prieteni care nu mi le spun mie, ci altor prieteni – da’ mă rog, asta-i o cu totul și cu totul altă poveste) se numără și faptul că dezvolt obsesii. Nu de multe feluri. Unele dintre cele mai dese sunt cele muzicale. De exemplu, mă fixez pe câte-o piesă care-mi spune mie ceva, în sufletul meu. Și-o ascult non stop, zile întregi. Și mie îmi pare un pic anormal, da’ amu mno – nimeni n-o fi perfect, mă cujet. Și chiar de-o fi cineva, sigur n-oi fi io ăla.
Pe de altă parte, ea
Mamă de copil și soție de soț, locuiește în apartamentul de sub mine. Avem o relație cumva specială, pentru că în prima zi în care am locuit în acest apartament, pe la 11.30 noaptea mi-a sunat la ușă și mi-a spus că a auzit tocuri. Eu i-am spus că nu de la mine, că nu obișnuiesc să port tocuri – cel puțin nu la ora aia. Iar ea m-a întrebat uitându-se în ochii mei: Sigur ?! Moment în care am făcut ochii mici și neprietenoși și i-am urat noapte bună.
E drept, stăm într-un bloc în care dacă tastez mai tare probabil că înțelege tot ce scriu, dar pe cuvânt că-s un vecin cumsecade, respect orele de liniște și faptul că are copil micuț, nu fac scandal și nu dau muzica tare.
Bun.
În acest context, e limpede (sper, adică – e limpede sau nu ?) că uneori prinde auditiv obsesiile mele muzicale. Și se prinde că eu ascult 4 ore, să zicem, aceeași piesă.
Așa că acum câteva zile a încercat o glumiță. Ori a vrut să-mi atragă atenția subtil că-i muzica prea tare, ori a vrut să facă mișto de mine că-s zurliu și uit să schimb piesele, io habar n-am. Dar a fost cam așa:
– Bună dimineața. Frumoasă muzică ascultați!
– Mulțumesc. Mă bucur că vă place, da’ ce, îi prea tare ?
– A, nu. Dar numai melodia aia o ascultați ? Nu mai aveți și altele ?
– Apăi, doamnă, îs prea sărac să-mi mai iau încă una.
A fost unul dintre momentele acelea în care îmi doresc să am camere foto în ochi, ca să pot fotografia instant ceea ce văd. Nu s-a putut. Dar cred că nu-mi mai dă binețe curând, oricum.
#truestory, mates
Ma scuzati ca va inoportunez, dar tocmai am citit un text remarcabil. Ce viata interesanta aveti, d. Crivat… Altii se lupta cu portari cu retard, dv. purtati conversatii spirituale, spumoase, incitante in apropierea miezului noptii cu vecine tinere… Si mai locuiti si la Cluj!
Cât noroc poa’ sa aiba un om deodata? Cât?
Apăi, domnu’ Petreanu, dragă… cum spune și vorba aia: noroc la vecini, nenoroc în afaceri.
:)))) Discutiile mele cu vecinul de langa suna cam asa: “Vai domnisoara, dar nu imi mai vine sa dorm noaptea cand aud ca incepeti sa cantati. Eu: Aoleu, va deranjeaza?? Sa … cant mai incet??” El: nicidecum. Canta acolo si simte-te bine ca doar de aia e casa ta!”. Bine, am intrecut si eu putin limita dar in definitiv e casa mea si atata timp cat “decenta” sunetului este pastrata zic ca va fi bine!
Pingback: Recomandari | Liviu Alexa
I-ai stricat femeii glumița. Deși întradevăr, mare păcat că nu ai camera foto în ochi, cred că a fost priceless fața pe care a făcut-o.
Inseamna ca si tu o auzi pe ea 😉
numai uneori, ca-s discret 🙂
Vezi ce bine este să stai la bloc! Mai socializezi, mai… una alta. Dar dacă ai sta singur la “casă” unde poţi să faci ce vrei şi mai ales cât vrei te asigur că te vei sătura să vrei să faci ce vrei fără să ai o contră de undeva.
Pingback: Recomandări de seară » Daily Cotcodac
Intalnirea dintre interesant si curiozitate… este de multe ori banala. Dar frustarea , isi baga coada…
“stăm într-un bloc în care dacă tastez mai tare probabil că înțelege tot ce scriu” – excelent!! :))))
tu razi, da’ e trist 🙂
Pingback: Cântul dulce al bormașinii - andreicrivat.ro blog
Pingback: Lacrimă de jar | Andrei Crivăț
Pingback: Colors of Maria | Andrei Crivăț
Pingback: Andrei Crivăț – Zmei Trei: Fata preotului din Transilvania