Cântul dulce al bormașinii

N-ați crede, dar e posibil să se întâmple un anume eveniment în viața voastră la bloc care să vă facă să vă fie dor de sunetul cristalin al bormașinii din vecini.

Să vă fie dor de glasul duios al barosului care lovește în pereții apartamentului de-alături. Sau de vocea dulce a flexului care taie ceva fix deasupra voastră.

Se poate întâmpla, da! Să vi se facă dor de toate aceste delicii auditive de care vă puteți bucura în peisajul civilizat, urban. Se poate întâmpla să vă dați seama că, de fiecare dată când ați înjurat meseriașii care lucrau cu spor fix în orele alea când voiați să vă odihniți, fix dimineață la 8 în duminicile care au urmat nopților agitate de sâmbătă, ați greșit! Se poate întâmpla să le cereți scuze, în gândul vostru.

Știți când ? Când mama copiiilor din apartamentul de jos cumpără pruncilor o triolă și-un mic pian electric sau ceva.

Atunci o să vă dați seama că vocea caldă a bormașinii era ca sunetul lin al nopților de vară de la munte.

Sărăcia, bat-o vina…

În povestea asta avem două personaje.

Pe de-o parte, eu.

Între nenumăratele și infinitele mele defecte (așa e, sunt infinite, zilnic mai aflu câte 2-3 de care nu știam, de la prieteni care nu mi le spun mie, ci altor prieteni – da’ mă rog, asta-i o cu totul și cu totul altă poveste) se numără și faptul că dezvolt obsesii. Nu de multe feluri. Unele dintre cele mai dese sunt cele muzicale. De exemplu, mă fixez pe câte-o piesă care-mi spune mie ceva, în sufletul meu. Și-o ascult non stop, zile întregi. Și mie îmi pare un pic anormal, da’ amu mno – nimeni n-o fi perfect, mă cujet. Și chiar de-o fi cineva, sigur n-oi fi io ăla.

Pe de altă parte, ea

Mamă de copil și soție de soț, locuiește în apartamentul de sub mine. Avem o relație cumva specială, pentru că în prima zi în care am locuit în acest apartament, pe la 11.30 noaptea mi-a sunat la ușă și mi-a spus că a auzit tocuri. Eu i-am spus că nu de la mine, că nu obișnuiesc să port tocuri – cel puțin nu la ora aia. Iar ea m-a întrebat uitându-se în ochii mei: Sigur ?! Moment în care am făcut ochii mici și neprietenoși și i-am urat noapte bună.

E drept, stăm într-un bloc în care dacă tastez mai tare probabil că înțelege tot ce scriu, dar pe cuvânt că-s un vecin cumsecade, respect orele de liniște și faptul că are copil micuț, nu fac scandal și nu dau muzica tare.

Bun.

În acest context, e limpede (sper, adică – e limpede sau nu ?) că uneori prinde auditiv obsesiile mele muzicale. Și se prinde că eu ascult 4 ore, să zicem, aceeași piesă.

Așa că acum câteva zile a încercat o glumiță. Ori a vrut să-mi atragă atenția subtil că-i muzica prea tare, ori a vrut să facă mișto de mine că-s zurliu și uit să schimb piesele, io habar n-am. Dar a fost cam așa:

– Bună dimineața. Frumoasă muzică ascultați!

– Mulțumesc. Mă bucur că vă place, da’ ce, îi prea tare ?

– A, nu. Dar numai melodia aia o ascultați ? Nu mai aveți și altele ?

– Apăi, doamnă, îs prea sărac să-mi mai iau încă una.

A fost unul dintre momentele acelea în care îmi doresc să am camere foto în ochi, ca să pot fotografia instant ceea ce văd. Nu s-a putut. Dar cred că nu-mi mai dă binețe curând, oricum.

#truestory, mates