Descoperiri de anul trecut

De fapt, poate că fixații ar fi fost un termen mai apropiat de realitate. En fin! Niște chestii pe care le-am descoperit sau redescoperit anul trecut și am rămas cu ele.

Începem cu mâncarea.

Cumva, fără să-mi propun, în fiecare an mi se pune pata pe câte o chestie și rămân cu ea. În 2020, de exemplu, am avut un fix cu prazul.
Anul trecut a fost categoric anul donerului, nu cred să fi trecut vreo lună întreagă în care să nu mă apropii de vreun doner. Preferații mei: Circus Doner, Donerboom, de vreo 2 ori și Efendi.

Altfel, am fost constant consumator de Tacos Factory și Zest Pizza care este, după gusturile mele (și e super ok dacă nu se potrivesc cu ale tale) cea mai bună pizza din București.

poză de la dl. Radu, de la care am și aflat de Zest, de altfel

Vivo Fusion au burgeri buni, între care preferatul meu s-a dovedit a fi unul cu falafel.

În materie de gătit acasă, am făcut zeci de quesadilla, cred – dacă nu mai bine. Și deseori vită în vid, după o metodă pe care am învățat-o de la dl. Petreanu.

Apoi cafea. Anul trecut am descoperit farmecul copleșitor al cafelei proaspăt prăjite. Și de-atunci comand constant de pe Coffeelicious, unde găsești o mulțime de cafele de la o mulțime de prăjitorii (dar și capsule, ciocolată, miere, fursecuri și altele)

Apoi alcool. A fost literalmente primul an din secolul 21 în care am băut gin tonic. Ultimul îl băusem în 1999, după care vreme de 20 de ani n-am suportat nici măcar să-i simt mirosul. Apoi, într-o seară de august, la Suento (acolo unde a fost, în vremurile de aur, Bistro Escargot) am descoperit nu doar că acum îl suport, dar chiar… merge, așa, la o adică. Chiar și la mai multe adici.

Apoi jocuri. Am descoperit Mass Effect, o trilogie pe care n-am jucat-o la vremea ei și pe care cel mai probabil nici n-o jucam vreodată, dacă nu apărea o variantă remasterizată – Mass Effect Legendary Edition. Am stat multe ore în universul ăla – mno, îs 3 jocuri și legate cumva între ele. Nici n-au fost multe alte jocuri în 2021.

Am recitit seriile Fundația și Dune. Am văzut și filmele.

Din motive care-mi scapă total, asta e piesa pe care am ascultat-o cel mai mult în 2021, zice Spotify

Hai, să fiți sănătoși și buni.

 

 

Simțăsc o voioșie năprasnică!

Eu am niște momente de veselie foarte ciudate.

Apar în momente nepotrivite, când îmi merge prost (aproape) totul, când nu-mi vin răspunsurile pe care le-aștept cu dementă nerăbdare. Când oameni de la care aștept hămesit “da”-uri îmi răspund cu “nu”-uri pe care nu le vedeam venind. Când încerc să leg lucruri și descopăr, absolut uimit, că sunt imposibil de legat, deși eram convins că sunt… mno, legabile. (da, așa mai inventez eu cuvinte).

Când nimic nu mi-e ok, pe absolut nici un plan, când ar trebui să fiu posomorât și acru și deprimat și închis în mine, apar momente bruște când simțăsc o voioșie năprasnică! craz

Uneori, există o fărâmă de logică în neașteptata lor apariție. Spre exemplu, când mă sună vreun om drag, din senin – mi se înseninează totul. Sau când îmi pică, întâmplător, auzul pe câte-o piesă dragă mie (când ascult asta sau asta uit pentru o vreme de absolut tot ce-i rău și neplăcut în viața mea, parol! și cred cu convingere că nimic rău nu mi se va mai întâmpla niciodată). Sau când gătesc ceva fără pretenții și iese perfect. Sau când primesc o veste bună, fie ea minusculă ca importanță, dar neașteptată.

Sau când văd că unor străini le place ceva ce fac eu. Și-or mai fi cazuri în care există o umbră de logică.

Da’ alte ori, ca azi, momentele astea apar absolut din senin. M-am trezit ușor mohorât, am început să mă gândesc cum naiba rezolv niște probleme care aparent n-au rezolvare încă dinainte să deschid ochii. Și brusc, la un moment dat, m-a pălit voioșia. Din senin. Nu tu o piesă înveselitoare, nu tu o glumă cu un prieten, nu tu vreo veste bună (ba chiar mă pregătesc să primesc o veste foarte proastă, în vreo 45 de minute), nu tu nimic. Pur și simplu, dintr-o clipită am devenit extrem de vesel. Da’ rău de tot, simt cum lumea e a mea și totul va fi nu bine, ci senzațional. Și mă surprind cu un rânjet anormal pe toată fața, cu bătăi crescute ale inimii, cu râs din nimic, cu cântat cu voce tare și dansat prin casă, de zici c-am luat-o razna…

Wait… de fapt, asta e, așa-i ? Am luat-o razna, nu ? Fiți duri, dar sinceri – mi-am pierdut și ultima brumă de minți, așa-i ?

(ps: faceți click pe poză, să vedeți cum mă simt eu acum; sursa)

Indecizii

Sunt foarte multe luni de când l-am rugat pe Tudor să-mi recomande o tastatura wireless. A mea are ani mulți tare, e roasă de vreme, la propriu. Plus că mai sare litere, ceea ce mă face să par agramat – și se știe din moși strămoși că nu-s. În fiecare săptămână îmi zic “musai săptămâna asta o comand”. N-am comandat-o niciodată, din simplul motiv că uit. Pur și simplu.

În 2009 am renunțat la televizor, într-un moment în care îmi doream liniște. Acum vreo 6 luni m-am gândit că poate mi-aș lua iar. Mai pentru un film, mai pentru un documentar, să fie acolo. De Black Friday eram setat să iau acest televizor. Guess what, când a pornit emag-ul m-am uitat de două ori la el și apoi am dat un refresh. Nu mai era disponibil.

Am avut un iPad 1. L-am vândut, cu gândul că-mi iau iPad 3. De vreo 3 ori pe săptămână mă uit la el, la specificații, la preț, la toate. Simt c-o să mă mai uit o vreme îndelungată.

Și nu pentru că-s zgârcit (aș spune chiar că dimpotrivă) ci pentru că pur și simplu mă decid greu. Și sunt mândru de asta. Când eram mai tânăr, cum vedeam ceva, îmi luam. Și de foarte multe ori primeam ce comandam, mă uitam la obiectul ăla și mă întrebam “no bun, și ce să fac cu tine ?”

Am îmbătrânit, da’ se vede treaba că asta are și niște părți bune.

Dragă bere,

Relația noastră se încheie azi (mă rog, de fapt s-a încheiat ieri – azi e prima zi după despărțirea noastră).

Am avut o poveste lungă, eu și tu. Ne-am cunoscut în urmă cu vreo șapte ani. La început, ne-am simpatizat și ne petreceam unele momente împreună. Apoi am devenit mai apropiați, apoi chiar intimi. Au fost infinite seri în care eram doar noi doi, în care am râs cu tine, în care am plâns cu tine. Am mâncat împreună, am citit împreună, ne-am uitat la filme, am ieșit în oraș, am petrecut cu prietenii.

Nu mă pot plânge, a fost o poveste frumoasă. Ne-am mai certat, dar pentru perioade scurte, iar împăcările m-au făcut să simt din nou aroma ta.

Astăzi, însă (de fapt, ieri), relația noastră se încheie cu totul. Nu mai e o ceartă, e o despărțire totală. Pentru că anii petrecuți împreună au lăsat urme… adânci, să spunem, pe trupul meu. Aveam eu burtă când ne-am cunoscut ? Nu, n-aveam, eram slab și frumos! Și-acum uită-te la mine! Nu mai amintesc câte prostii am spus oamenilor din cauza ta, asta rămâne între noi.

Au fost ani frumoși și buni, mi-ai fost alături la bine și la greu, dar e mai bine să încheiem aici totul. Pentru că îmi doresc o relație cu Gimmy. Și nu vreau să te înșel și să te rănesc. Rămâi cu bine, bere, sunt convins că vei găsi pe cineva care să te aprecieze așa cum meriți.

Și să nu mă cerți că am ales să pun public punct poveștii noastre. Am încercat să-ți spun aseară, când eram doar noi doi, dar n-ai vrut să pricepi și pace.

Adio!

Vacanță să ne fie numele

Dap, am plecat în concediu. Prin țară.

Nu știu cât o să stau – probabil atât cât o să mă țină 🙂 – da’ sper că măcar 3-4 săptămâni. Și nici pe unde o să ajung exact nu știu, că nu mi-am făcut vreun traseu. Deocamdată mă plimb. Mai încolo mai vedem noi ce și cum.

Da’ o să mai scriu pe blog, că-s foarte bine dotat. Tehnologic vorbind 🙂

Să fiți cuminței 🙂

E greu să fii blogger

În viața asta de internaut există niște momente când îți vine s-o iei razna. Rău de tot.

Când urmărești o chestie pe twitter, un hashtag interesant – și-ți moare bateria la telefon. Și n-ai unde să-l încarci.

Când tocmai ai scris un articol de care ești mândru și îți pică netul fix când dădeai publish.

Când vezi o chestie super faină, îi faci poză cu telefonul dar n-ai semnal să o dai pe twitter. Mai sunt o grămadă, le știți și voi.

Chestii grele, care-ți macină nervii și care te fac să inventezi sudalme grele.

Da’ cel mai neplăcut e când rămâi fără unealtă. Fie desktop, fie laptop, într-o zi te trezești că iese fum din el și s-a dus naibii. Dacă n-ai alt aparat cu care să prestezi, te-apucă dracii, intri în depresie și spui peste tot că gata, s-a terminat TOTUL.

Când am scris postul ăsta, tocmai trăiam un astfel de moment. Cu fum, cu nervi, cu tot. Cum să crape un laptop pe care-l folosesc, de un an jumate, DOAR 14-16 ore pe zi ? Am fost șocat!

După vreo două zile, am fost șocat un pic mai tare. Când cei de la HP m-au sunat și m-au întrebat ce necaz tehnic am pățit ? Nu m-ar putea ajuta ? La început am crezut că face cineva mișto de mine.

Dar nu, nu era o glumă. M-au ajutat, așa că acum vă scriu de pe bijuteria asta.

Mulțumesc, HP.

PS: nu-i o campanie sau ceva. E un articol de mulțumire în fața unui gest la care nu m-am așteptat, care m-a surprins și care mi-a făcut ziua mai luminoasă. Sau, mă rog, zilele.

 

Neputință

Se întâmplă uneori ca un prieten apropiat să-ți facă foarte mult rău fără să vrea și fără să aibă habar că ți-a făcut rău.

Cu un cuvânt despre care nu știe că te rănește. Cu un cântec despre care nu știe că-ți trezește amintiri dureroase. C-o poză despre care nu știe că te tulbură. C-o prostie, în general – doar că nu știe ce efect are asupra ta. E vina ta, în fond, de unde să știe ? Dacă nu i-ai spus niciodată ?

Dar se întâmplă. Și e nasol că te înfurii, și-ai vrea să înjuri și să spargi, dar nu te poți manifesta. Și-atunci devii mai acru, așa cum devii cu orice furie sau durere pe care, în loc s-o lași să iasă, o ții în tine. Omul ăla n-are nici o vină. E doar vina ta.

Una peste alta, e o întâmplare măruntă a vieții.

Doar că viața are modul ei ciudat, funny și complet umitor de a-ți fute câte un bocanc în gură când te aștepți mai puțin .

 

 

O constatare personală

N-am înțeles niciodată, nu înțeleg și pesemne că n-o să înțeleg niciodată cum poate un om, oricine ar fi el, să facă glume pe seama morții altui om, oricine ar fi el.

Sau să se bucure.

Atât.