Situația la zi

În ultima vreme m-am tot plâns de-o mulțime de chestii și v-am povestit o mulțime de chestii care mi se întâmplă.

Și am primit o grămadă de sfaturi. Amu… nu le-am putut aplica pe toate, dar mi se pare fair să vă spun care mai e stadiul lucrurilor.

Așadar:

  • problema cu bateria de la Samsung – s-a rezolvat. Aveam o aplicație (RD Mute) care mânca multă baterie. Evident, Ovi i-a dat de cap. Am dezinstalat-o. Acum bateria ține normal, vreo 2 zile. Am folosit și JuiceDefender, dar mă enervează că taie 3G-ul când intră în stand-by, așa că am renunțat.
  • problema cu insomniile – s-a rezolvat și asta, dorm ca un prunc. N-am făcut nimic special, a trecut de la sine.
  • problema cu coada la portocale – m-am prins ce era. E ceva promoție, între anumite ore în anumite zile e discount 50% la un produs. Atunci, în zilele alea, a fost la portocale.
  • problema cu profesorul de limba sârbă – n-am rezolvat. n-am găsit, da’ încă sper și mai caut.

Mno, mă simt mult mai bine și mai împlinit acum, că v-am pus la curent. Voi nu ?

La mulți ani, Eva Maria

Astăzi împlinește 4 ani. Cu ajutorul nostru, ar putea ajunge la 14, la 24, la 54…

Eva Maria a fost diagnosticata cu Leucemie Acuta Limfoblastica tip L1. Diagnosticul a venit ca un trasnet. Odata cu internarea la Spitalul Fundeni. In vederea urmarii unui tratament intr-o clinica specializata din strainatate, tratament ce se desfasoara in mai multe etape, suma necesara spitalizarii este de 60.000 de euro, bani de care familia nu dispune. Sa ne adunam bunatatea, sa ne adunam generozitatea si s-o ajutam pe Eva Maria sa-si traiasca copilaria!

Celor ce vor sa o sprijine pe Eva Maria le facem cunoscut ca sunt disponibile urmatoarele numere de telefon apelabile din reteua Romtelecom:

0900 900 082 – 2 EURO/apel
0900 900 086 – 6 EURO/apel
0900 900 084 – 8 EURO/apel .

De aici

Ce ar trebui să învățăm de la Blogatu

Îl știți cu toții pe Blogatu. Sau, dacă nu toți-toți, măcar toți cei care faceți purici în online.

Toți râdeți de el, de concursurile și topurile pe care le face, de încercările lui de video blogging. Râdeți de insistența cu care lasă comentarii peste tot. Râdeți de mailurile pe care vi le trimite, râdeți de felul în care vorbește. Râdeți de ce scrie pe twitter. Când ajungeți prea băgați în seamă și începeți să vă credeți mici zei ai online-ului, v-apucați să scrieți articole în care vă bateți joc de el – le dați așa, ca pamflete, dar ele există.

Toți, including me, am făcut din astea la un moment dat.

Dar!

Cu încercările lui de videoblogging, Blogatu a câștigat recent un iPhone 4. Noi nu. Cu concursurile și topurile lui, omul se ține pe linie de 4 ani și câștigă oarece bani din blogul lui. De Arhi, de exemplu, mulți au auzit, unii nu. De Blogatu a auzit absolut toată lumea. Rău, prost, bâlbâit – puteți să râdeți de el cât de mult vreți, da’ Blogatu e pe zonă de mulți ani.

Și știți de ce ?

Pentru că este cel mai stoic om pe care l-a dat blogosfera asta. Și de departe, cel mai perseverent. Când cineva îl înjură, el lasă comentariu cu “mulțumesc pentru link”. Când cineva îl înjură, el trece mai departe și își vede de treabă. Când cineva îl înjură, el alege partea critică a înjurăturii și încearcă să învețe ceva din ea, și apoi să aplice. Își vede de treabă, nu se ia niciodată de nimeni și nu scrie posturi despre Piticu ca să fie băgat în seamă, așa cum nu-l vedeți vreodată să se laude câte like-uri și commenturi a primit la un articol. Știți că a luat lecții de dicție ? (pentru a putea face videoblogging)

Blogatu este cel mai răbdător și cel mai perseverent blogger din acest online. Este un monument de stoicism. Bravo, mă Marius.

Cum îți dai seama că a ai socializat prea mult online ?

Vine o vreme, mă copii, când corpul și creierul se satură de stat la calculator, de facebook, de twitter, de bloguri, de readere și de yahoo messenger. Și atunci ele, săracele, chinuitele, încep să-ți dea niște semne. E bine să nu le ignori, căci sunt primele semne limpezi, neinterpretabile, că începi să-ți pierzi mințile. Și dacă nu le bagi în seamă, le pierzi de tot și praful și pulberea se alege de tine – devii troll, hater sau chiar vreun Aloisiu Brandabulă.

Astfel de semne sunt:

  • când visezi că te cerți cu o femeie. Apoi visezi că te-ai trezit și i-ai spus că ai visat-o și că v-ați certat și vă certați iar. TOTUL în același vis.
  • când, în mașină fiind, te cerți cu diverși oameni, cu voce tare. Te cerți rău. Cu niște oameni care nu sunt de față (printre care și femeia pe care ai visat-o). Pentru niște lucruri care nu s-au întâmplat, dar te-ai gândit tu că s-ar putea întâmpla.
  • când nu vezi bine scrisul dintr-o carte (normal, dacă stai 16 ore pe zi la calculator!) și încerci să faci zoom pe pagină, cu degetele, ca la telefon.
  • când pe drumul Timișoara – Arad compui în capul tău un articol pentru blog. Când te întorci, îți dai seama că ai uitat ideea și te-apuci să compui altul, tot în capul tău. Ajuns acasă, le-ai uitat pe amândouă și te-apuci să scrii prostiile astea.
  • când cauți în agenda telefonului “Ovi Sîrb“, după care faci dublu click cu degetul pe nume și aștepți să se deschidă fereastra în care să-i scrii ce-ai de scris. Și te enervezi măcar 2 secunde că ce telefon prost ai, ui’ cât durează să deschidă o amărâtă de fereastră de messenger. Apoi te prinzi că ești pe telefon și apeși call.
  • când în curte la Mercedes Arad vezi un BMW super tunat, ți se pare ironic și vreo 2 secunde ai vrea să dai like da’ nu te prinzi cum.
  • când în curte la Mercedes Arad vezi un BMW super tunat, ți se pare ironic și te gândești cum formulezi imaginea în 140 de caractere. (în vreo 125, de fapt, ca să poți primi și RT)
  • când auzi de Frăția NeaNelului (ceva reclamă la Cațavencu pe Guerrilla) și tu instant te gândești la Frăția ReTeului.

Dar cel mai grav, mă copii, e când toate astea se întâmplă într-o singură zi. Cum mi s-au întâmplat mie. Azi. Toate.

Povestea taximetristului deprimat

intro total offtopic – există extremiști de dreapta și extemiști de strânga. de ce nu există și extremiști de centru ?

Am avut ieri o zi plină, cu multă alergătură. Amu… eu când am treabă în Piața Unirii din Timișoara în miezul zilei evit să merg cu mașina, că n-am unde parca. Așa că merg cu taxiul, când mă grăbesc foarte tare.

L-am luat dintr-o stație de taxiuri (din Mărăști, pentru care știe). Părea normal, a răspuns frumos la bună ziua, i-am zis unde mergem. Mi-am scos telefonul apoi să mă dau pe net, să văd dacă am șanse să câștig ceasul (ieri, la ora aia, încă aveam). Mai butonez una alta, termin, încep să mă uit – ca omul într-un oraș frumos – în jurul meu.

Ăstimp, el, taximetristul, vorbea la telefon. N-am fost atent, dar m-am prins că vorbea cu ceva prieten. Am reținut doar America, Danemarca, 15 euro/zi și dacă mai stau mă lovește deprimarea. De fapt asta, ultima, mi-am amintit-o mai târziu – atunci când a zis-o nici n-am băgat de seamă.

Mă, și cum mergeam noi așa liniștiți, ajungem la cea mai tâmpită intersecție din Timișoara (giratoriul de la podul Michelangelo, unde se termină Aleea Ripensia, sau unde începe Str. Cluj, pentru care știe). Și din reflex mă uit în stânga, EXACT în secunda în care prietenul meu, taximetristul, accelera să treacă rapid. Și văd, mă copii, ceva Opel care venea cu o viteză excesivă – și când zic excesivă, zic așa, la un 90 la oră MINIM. Direct în noi venea, am previzualizat impactul. Ne-a salvat faptul că în secunda în care prietenul meu, taximetristul – care nici măcar o fracțiune de secundă nu s-a uitat în stânga – a apăsat pedala de accelerație să se înfigă giratoriul, maneta a sărit din viteză, așa că a a accelerat în gol. Altfel, că scriam de pe veșnicele plaiuri ale vânătorii, la cât de tare venea ăla cu Opelul. Sau măcar de la urgențe.

Evident, omu’ meu, taximetristu’, habar n-a avut că era să decolăm împreună. El vorbea la telefon. După încă 1 minut sau ceva, termină convorbirea, se întoarce către mine și îmi spune cu cea mai calmă voce din lume: vă rog să mă scuzați că am vorbit la telefon.

Eu vă scuz, zic. Da’ ăla cu Opelu’ era cât pe ce să nu ne scuze.

Care cu Opelul ? zice.

În fine, n-o mai lungesc aiurea. Cert e că apoi s-a apucat să-mi povestească. Că el nu mai poate. Că el a muncit în America niște ani, apoi s-a întors, din dragoste – vroia s-o ia de soție pe femeia pe care o iubea și cu care avea o relație de 15 ani. După ce s-a întors, porcul ăla la care lucra nu l-a mai chemat (deși îi promisese). Acum aplicase din nou în 2 locuri pentru America și într-unul pentru Danemarca. Mai căuta și altele pe internet. În Danemarca îi convenea – găsise ceva la 15 euro/oră, ca șofer. Doar că se temea de frig. Dar era dispus să îndure orice, doar să plece de-aici. (chiar așa a zis – orice aș îndura, da’ aici nu mai pot sta)

Se temea doar de frig. Pentru că taximetristul meu deprimat avea peste 50 de ani.

Și-acum gândiți-vă bine – s-a întors de la un job convenabil pentru el, în State, ca să-și ia iubita de nevastă, după 15 ani de relație. A pierdut jobul. A rămas cu femeia. Are în jur de 50-55 de ani și cel mai mult în viață își dorește să muncească undeva decent, indiferent de condiții.

Cum să nu-mi placă omul ăsta ?

O mică dilemă de luni

Eu în ultima vreme am tot felul de dileme ciudate. Probabil din cauza lu’ noua zodie Ofiucus. Sau o fi Mercur retrograd, naiba știe.

De exemplu, ia’n să vă arăt io dilema de azi. Înainte să vă povestesc, vă rog să-i rețineți că-i de azi. Lăsăm la o parte chestiile generale – că sunt sănătos, că am prieteni faini, că părinții și fratele meu mă iubesc mult etc. Deci să nu generalizăm, zic.

Bun. Astăzi…

… pe de-o parte, un taximetrist foarte deprimat era să mă omoare (o să vă zic povestea lui în articolul următor). Când am gătit, m-am tăiat și m-am fript (rău, auci!) în două locuri. Am alergat, efectiv, prin tot orașul să rezolv diverse lucruri, work & personal related stuff. M-am rătăcit de două ori, că încă nu cunosc orașul foarte bine – motiv pentru care am pierdut timp. Mi-am făcut o mie de draci, parte din criză de timp, parte din cauză de trafic, parte din cauza prețului benzinei et caetera

… pe de altă parte, taximetristul era să mă omoare, îi drept, da’ până la urmă nu s-a întâmplat nimic rău, ba chiar ne-am împrietenit. Am bucurat niște copii cu prăjiturile mele. Am făcut cea mai bună mămăligă din viața mea, după o rețetă de la Vlad (săptămâna asta pe eBucătăria, că merită). Am încheiat un barter care mă bucură foarte tare și pe care-l așteptam de multă vreme. Am mai avut și un succes “profesional” de care deocamdată îs foarte mândru. N-am supărat și n-am dezamăgit pe nimeni, cel puțin din câte știu.

Și-acum vă întreb – per total, am avut o zi foarte bună, o zi mediocră sau o zi foarte proastă ? Și după ce criterii stabilesc asta ? 🙂

M-ajutați să fiu un domn ?

Mie așa mi-a zis mama când eram mic: “nu poți fi un domn adevărat dacă n-ai batistă și ceas”.

Eu, mărturisesc, n-am nici ceas și nici batistă. Mă rog, problema batistelor a încetat să fie o problemă de când cele de hârtie au devenit populare și accesibile, dar ceasul… ah, ceasul… ceasul încă îmi lipsește 🙂

Așa că vă cer ajutorul. Ora de Timiș face pe pagina de Facebook un concurs foarte simplu la care, eu, Andrei, pot câștiga un ceas. Pentru asta, trebuie să intrați pe pagina lor (asta, adică) și, după ce dați like la pagină, dacă n-ați dat deja, să-mi dați mie like la postarea asta.

Și dacă strâng multe like-uri, pot câștiga un Tissot PR 50 Cronograph. Și faza faină e că și voi, cei care dați like, puteți câștiga un ceas (detaliile sunt aici).

Deci… m-ajutați, vă rog, să fiu un domn cu acte în regulă ? 🙂

Cum te prostește internetul

Poate că mă credeți, poate că nu. Poate că sunt printre voi oameni care mă cunosc de mai bine de 10 ani și știu că nu mint.

Eu, din liceu până acum câțiva ani, eram un zeu absolut al gramaticii. Gramatica limbii române, adevăr grăiesc, nu avea secrete pentru mine. Jonglam cu subtilitățile limbii la orice oră din zi și din noapte. Știam să argumentez științific orice dilemă și polemică pe teme lingvistice.

Aroganță supremă, în anul I de facultate l-am surprins pe însuși George Pruteanu, Dumnezeu să-l ierte, făcând ceva greșeală. Nu-mi amintesc care, îmi amintesc doar că mi-am ridicat mâna, mândru peste măsură de mine, în sinea mea. Omul, vizibil deranjat că-i întrerupeam lecția (și vă spun, avea un stil de a preda de uitai să tragi aer în piept, atât de bun orator era) m-a întrebat ce vreau, iar eu, într-o explozie de self esteem, i-am spus “ați greșit, domnule profesor”. A urmat o scurtă discuție pe tema greșelii respective, care s-a încheiat cu o privire pe care n-o s-o uit niciodată și pe care am înteles-o doar în sesiune, când la examenul oral m-a întrebat “dvs. sunteți studentul care m-a corectat acum 3 luni, nu ? aveți 2, să vă pregătiți mai bine pentru restanță”

Ei bine, în ultimii 10 ani, de când sunt heavy user al internetului românesc, am ajuns de la un adevărat nazi al gramaticii la stadiul în care fac greșeli elementare. La stadiul în care mă cert cu Daniela (și ea un nazi al gramaticii, la rândul ei) pe niște chestii absolut elementare – și evident că ea are dreptate mereu.

Am ajuns să mă gândesc de două ori dacă e corect crează sau creează. Am ajuns să mă gândesc de două ori dacă e corect dacă aș ști sau dacă aș știi. Am ajuns să mă gândesc de două ori dacă e să nu fi sau să nu fii.

Și știți de ce ? Pentru că e plin internetul de imbecili care scriu crează, aș știi sau să nu fi. Pentru că e plin de cretini care scriu vre-o și vre-un. Și când vezi de 100 de ori pe zi chestii de genul ăsta, începi să pui la îndoială propriile tale cunoștiințe.

Și uite-așa te prostește internetul. Ar trebui să vină cu un prospect în care să scrie: ATENÈšIE! Utilizarea excesivă a internetului duce la atrofierea simțului limbii române.

Mi-e bine

Azi mi-e bine. Pentru prima oară, după multă vreme, am sentimentul de bine total. Sunt zen, vorba lui Arhi. Foarte zen.

În plan personal, ultimii mei ani n-au fost foarte buni. Mi s-au întâmplat lucruri bune și lucruri rele, evident, ca tuturor – dar per total am rămas cu un gust amar după trecerea lor. Poate că lucrurile rele au fost mai multe. Sau poate că n-am fost eu ok cu mine însumi și din cauza asta n-am știut să apreciez lucrurile și oamenii așa cum ar fi trebuit. Naiba știe.

Dar azi… azi am un sentiment extraordinar de intens și puternic c-o să fie bine. Simt că eu, în sinea mea, am tras o linie între anii trecuți și anul ăsta, care doar a început, că mi-am încheiat toate socotelile neîncheiate din capul meu și c-o să fie foarte bine. Simt, ad literam, că azi e prima zi din restul vieții mele.

Și nici măcar pentru că s-ar fi întâmplat ceva extraordinar. Nu, mi se întâmplă lucruri FOARTE simple, care mă fac fericit. Așa cum ar trebui să fie mereu, de fapt.

Dacă măcar jumătate din 2011 o să fie atât de bun precum a început, dacă măcar pe jumătate se păstrează proporția de lucruri bune care mi s-au întâmplat în acest început de an și de oameni frumoși din viața mea, de aproape sau de departe, s-ar putea ca 2011 să fie cel mai bun an de-o vreme încoace. În 2009 viața mea a luat o turnură mai puțin plăcută pentru mine, dar am cumva sentimentul că gata, asta a fost. Că m-am eliberat de frustrările, nervii și complexele adunate în 2 ani. Că vor reîncepe lucrurile foarte bune și frumoase. Că va fi bine 🙂

Ca să fac o parafrază, vă spun: Bună ziua. Mă numesc Andrei Crivăț și azi, cel puțin, îmi iubesc viața.

De ce e coadă la portocale ?

La mine-n cartier e un hypermarket (n-o să zic că Billa, nu vrea să le fac reclamă gratuit).

În magazinul Billa din cartierul meu, cam ca în orice alt magazin Billa din lume, probabil -nu sunt sigur, n-am fost în toate, dar așa bănuiesc – se vând portocale. La ăștia de lângă mine portocalele sunt chiar lângă intrare. E un stand mare-mare, numai și numai cu portocale, separat de standurile cu mandarine și alte derivate (rude mai sărace și mai prost îmbrăcate ale portocalelor). Este standul lor, standul lor, standul portocalelor.

Aseara – deci vineri seara – să tot fie vreun ora 6, acolo. Nu exagerez, peste 30-40 de oameni NUMAI la portocale. Standul complet înconjurat, alții stând cuminte la coadă în spatele celor care-l înconjuraseră, așteptând să încarce plasele. Cu portocale. Mă uit peste tot în jurul meu, nu văd să zică undeva că-s din aur. Sau măcar că-s gratis. Sau hai, fie, măcar că-i vreo promoție.

Bun, rămân cu această dilemă în cap – de ce stau oamenii la coadă la portocale, adica – și îmi văd de-ale mele.

Azi intru iar în Billa, cu gândul la un nou aluat de pizza, secret, îl știu de la mama – când, deodată, stupoare! Adevăr grăiesc, erau ȘI MAI MULÈšI oameni la portocale. Cred că în tot restul magazinului nu erau așa de mulți ca la portocale.

Amu… știți că nu mă uit la tv și nu citesc presa. Așa că vă întreb: ce se întâmplă ?

A dat Ceașcă vreun semn că e bine, sănătos și se întoarce ? Din cauza crizei s-au pus accize la portocale și ăsta e ultimul week-end în care le puteam lua la preț redus ? E vreo epidemie mondială de lipsă bruscă de vitamina C ? Din februarie portocalele vor fi pe lista substanțelor interzise ? Sau de ce stau oamenii la astfel de cozi ?

Adică… întelegeți mirarea mea, nu ? În ultimii 20 de ani mi s-a creat și întărit ideea că în libertate, în democrație, în capitalism portocalele sunt ceva banal, ca și bananele sau pâinea cu multe E-uri. Și-acum lumea stă la cozi mari pentru ele ?