intro total offtopic – există extremiști de dreapta și extemiști de strânga. de ce nu există și extremiști de centru ?

Am avut ieri o zi plină, cu multă alergătură. Amu… eu când am treabă în Piața Unirii din Timișoara în miezul zilei evit să merg cu mașina, că n-am unde parca. Așa că merg cu taxiul, când mă grăbesc foarte tare.

L-am luat dintr-o stație de taxiuri (din Mărăști, pentru care știe). Părea normal, a răspuns frumos la bună ziua, i-am zis unde mergem. Mi-am scos telefonul apoi să mă dau pe net, să văd dacă am șanse să câștig ceasul (ieri, la ora aia, încă aveam). Mai butonez una alta, termin, încep să mă uit – ca omul într-un oraș frumos – în jurul meu.

Ăstimp, el, taximetristul, vorbea la telefon. N-am fost atent, dar m-am prins că vorbea cu ceva prieten. Am reținut doar America, Danemarca, 15 euro/zi și dacă mai stau mă lovește deprimarea. De fapt asta, ultima, mi-am amintit-o mai târziu – atunci când a zis-o nici n-am băgat de seamă.

Mă, și cum mergeam noi așa liniștiți, ajungem la cea mai tâmpită intersecție din Timișoara (giratoriul de la podul Michelangelo, unde se termină Aleea Ripensia, sau unde începe Str. Cluj, pentru care știe). Și din reflex mă uit în stânga, EXACT în secunda în care prietenul meu, taximetristul, accelera să treacă rapid. Și văd, mă copii, ceva Opel care venea cu o viteză excesivă – și când zic excesivă, zic așa, la un 90 la oră MINIM. Direct în noi venea, am previzualizat impactul. Ne-a salvat faptul că în secunda în care prietenul meu, taximetristul – care nici măcar o fracțiune de secundă nu s-a uitat în stânga – a apăsat pedala de accelerație să se înfigă giratoriul, maneta a sărit din viteză, așa că a a accelerat în gol. Altfel, că scriam de pe veșnicele plaiuri ale vânătorii, la cât de tare venea ăla cu Opelul. Sau măcar de la urgențe.

Evident, omu’ meu, taximetristu’, habar n-a avut că era să decolăm împreună. El vorbea la telefon. După încă 1 minut sau ceva, termină convorbirea, se întoarce către mine și îmi spune cu cea mai calmă voce din lume: vă rog să mă scuzați că am vorbit la telefon.

Eu vă scuz, zic. Da’ ăla cu Opelu’ era cât pe ce să nu ne scuze.

Care cu Opelul ? zice.

În fine, n-o mai lungesc aiurea. Cert e că apoi s-a apucat să-mi povestească. Că el nu mai poate. Că el a muncit în America niște ani, apoi s-a întors, din dragoste – vroia s-o ia de soție pe femeia pe care o iubea și cu care avea o relație de 15 ani. După ce s-a întors, porcul ăla la care lucra nu l-a mai chemat (deși îi promisese). Acum aplicase din nou în 2 locuri pentru America și într-unul pentru Danemarca. Mai căuta și altele pe internet. În Danemarca îi convenea – găsise ceva la 15 euro/oră, ca șofer. Doar că se temea de frig. Dar era dispus să îndure orice, doar să plece de-aici. (chiar așa a zis – orice aș îndura, da’ aici nu mai pot sta)

Se temea doar de frig. Pentru că taximetristul meu deprimat avea peste 50 de ani.

Și-acum gândiți-vă bine – s-a întors de la un job convenabil pentru el, în State, ca să-și ia iubita de nevastă, după 15 ani de relație. A pierdut jobul. A rămas cu femeia. Are în jur de 50-55 de ani și cel mai mult în viață își dorește să muncească undeva decent, indiferent de condiții.

Cum să nu-mi placă omul ăsta ?