Ia-te de mână și scoate-te în lume

Copii, io vă zic – e ceva greșit în aer. Greșit rău de tot. Cre’ că Mercur e tare retrograd zilele astea, sau ceva, că prea mulți pari (un par, doi pari) zboară aleatoriu spre prea mulți dinți în ultima vreme. Și unii (pari – un par, doi pari) zboară tare inutil și greșit. Și ireversibil, că nu toți (parii – un par, doi pari) îs la nivel de bumerang. Din păcate.

Și prea din nimic, blea. Prea multe chestii vechi se fac complet praf din niște vorbe greșite. Și din niște reacții tâmpite. Sau poate o fi doar la raci, cum zice Ștefi. Deși… I beg to differ, după ultimele 3 zile.

Fate, it seems, is not without a sense of irony

 

Twitter în viețile noastre

fraierii o ard la modul: frate, sunt tare! – Uzzi, filosof urban contemporan

Ieri, într-un exces de sinceritate față de mine însumi, am intrat pe twitter – și am dat aproape 200 de unfollow. Priceless! Ați zice că motivele mă privesc personal, nu ? Ei bine, cică nu – trebuie să explic ce și cum.

Bine, să explic – am dat unfollow pentru că m-a săturat de niște chestii. M-am săturat de prietenii bazate pe imagine și interes, hai să fim prieteni că dă bine să fiu prieten cu el, m-am săturat de oameni extrem de falși, m-am săturat de ipocrizie și de asskissing, m-am săturat de încercările disperate de a părea mult mai interesant(ă). M-am săturat de posturi de genul “vai, ce ocupat/ocupată sunt, vai, ce căutat/căutată sunt, vai cate mailuri primesc, vai cât mă duc eu peste tot”. M-am săturat de glumele stupide făcute doar pentru a fi băgat în seamă pe un hashtag popular. M-am săturat de reply-urile cretine care au doar menirea de a-i face pe ceilalți să vadă că ești la per tu cu Arhi, sau că ai băut bere cu Zoso la o întâlnire la care erai și tu, între alți 30. M-am săturat de oameni lipsiți de constanță, care dimineața zic chestii de genul “vai, ce ghiolban e X” (fără @, ca X să nu cumva să vadă) și seara, după ce X i-a băgat 5 minute în seamă, revin cu un “wow, ce mișto e @X”.

M-am săturat. Nu mai am răbdare pentru toate mizeriile astea. Am păstrat în “following” DOAR acei oameni care spun lucruri pe bune, care sunt amuzanți și/sau care au informații faine. În rest, să fim sănătoși cu toții.

Bun, deci am dat aceste unfollows. Trec în viteză peste faptul că m-a distrat să văd că, instant, o parte din cei care mă urmăreau nu m-au mai urmărit. Semn că, evident, eram acolo la follow pentru că e cool să te urmărească Crivăț și să te întinzi cu el la povești și pentru că dă bine la cifre. Balast, mă bucur c-au plecat în lumea lor.

Ce mă amuză însă maxim de dimineață până acum este tenta dramatică pe care o dau unii și alții butonului de “unfollow”. Practic, simt că vreo două relații de “prietenie trainică” s-au încheiat cu acest unfollow. M-ai scos din viața ta, sau băi, de ce mi-ai dat unfollow ? am crezut că suntem prieteni sau a fost de căcăt unfollow-ul ăla sunt reacții în fața cărora rămân așa cum sunt, adică prost. Că nu le pot găsi logica.

Dudes & dudettes, get real 🙂

N-am contract cu nimeni de urmărit pe twitter. Nu vă sunt dator cu nimic, sau dacă vă sunt, datoria aia nu se plătește prin urmărirea pe twitter. Relația noastră pe twitter nu-i ca o căsnicie, faptul că v-am dat unfollow nu-i ca un divorț. Dacă suntem prieteni, prietenia noastră nu stă într-o amărâtă de rețea socială. Dacă nu suntem, what dă fuck ?

Cel puțin trei oameni au rupt definitiv relațiile cu mine pentru că le-am dat unfollow. Nici măcar nu știu dacă nu cumva ar trebui să mă bucur. Și, fun fact, unul dintre ei comenta acum vreun an pe un blog de succes ceva de genul “dacă am ceva să-ți spun, am telefon. Cui îi pasă de follow and shit ?” Eh, a mai trecut un an prin noi, am devenit mai importanți și nu mai acceptăm unfollow așa, de la oricine.

Get real, people. Pe bune.Viața e un pic mai mult decât twitter/facebook.

PS: dintr-un motiv care-mi scapă, cât timp am scris articolul ăsta am avut în cap un vers. unul singur. acesta – nu ne-ați făcut voi, v-am făcut noi pe voi.

BCR – prima campanie Blogal Initiative

Chinezu a anunțat astăzi – cu emoție, zice el, cu bucurie, cred eu – prima campanie a Blogal Initiative. O campanie pentru BCR, derulată alături de Revista Biz.

Dar cum Chinezu nu-i om ca toți chinezii, tot așa campania BCR nu e ca toate campaniile. E mai degrabă un concurs. Un concurs care se întâmplă între 6 iunie și 4 iulie și la care poate participa, practic, oricine are un blog.

În cadrul concursului, bloggerii care doresc să participe trebuie să propună variantele pe care le cred cele mai bune pentru promovarea noilor pachete de refinanțare de la BCR: Pentru asta, evident, vor avea nevoie de niște detalii despre oferte. Detalii pe care le poate primi oricine (își dorește să participe) în urma unui mail la contact at blogalinitiative.ro. Propunerile vor fi jurizate de reprezentanți ai BCR, Blogal Initiative și Revista Biz.

Și partea tare e că cele mai bune vor fi premiate. Cu premii adevărate 🙂 Se pun la bătaie 1.500 de euro, 2 iPad-uri de 16 Gb (vai, cât aș vrea și eu unul!) și 8 telefoane HTC.

Așa că dați drumul la idei, să curgă frumos și să câștigați competiția 🙂

Provocarea Verde

Azi este (sau a fost) Ziua Internațională a Mediului.

Așa-i că nu puneți mare preț pe această zi ?

Ei bine, eu anul ăsta pun.

Niciodată n-am fost “eco”. Pur și simplu nu mă prinde acest stil de viață. Tocmai de aia am acceptat provocarea celor de la Renault, de a intra în Expediția Verde.

Pentru mine sunt 3 provocări într-una singură.

Prima – de a avea un stil de viață eco, drept urmare în luna ce urmează o să verific spațiile verzi, tomberoanele de colectare selectivă, practic o să notez zi de zi cât de Eco e orașul Timișoara.

A doua – de a conduce o mașină mult mai puțin poluantă decât mașina mea. Trecerea de la un SUV cu motor de 2 litri și 150 de CP la o mașinuță cu 90 CP, pentru o lună, nu va fi ușoară, dar sunt convins că-i voi face față.

A treia – trebui să arăt că Timișoara e mai ECO decât București, Brașov sau Iași. Adică voi concura împotriva Chinezescului, a lui Eftimie și a lui Marius Sescu. Sper sincer ca Timișoara să câștige, dar pentru asta o să am mare nevoie e ajutorul vostru. 🙂

Deci să facem să fie bine, da ?

FITS. Sibiu, gânduri de final

– cea mai frumoasă femeie din Sibiu (și, sunt sigur, din toate județele învecinate) se numește Gabriela. Da, da, Gabriela. Noroc că nu citește bloguri 🙂

– FITS este, fără nici cea mai mică urmă de îndoială, cel mai tare eveniment cultural la care am participat vreodată.

– Ruxandra este, fără nici cea mai mică îndoială, omul cel mai potrivit din lume pentru a fi director de comunicare al FITS. Am zis.

– FITS a fost pentru mine o mini-vacanță perfectă. O vacanță în care am intrat, un pic, în altă lume și am lăsat deoparte toate ale mele. Mai vreau.

– Sibiul e, cred, cel mai frumos oraș din România – desigur, după Cluj. Nu știu cum o fi să locuiești acolo, da’ probabil că n-o să mă satur niciodată să vizitez Centrul lui.

– în Sibiu am găsit câteva restaurante foarte, foarte faine. De Crama Sibiul Vechi am scris deja pe Ebucătăria, de restul voi scrie zilele viitoare.

– îi musai să subliniez că sejurul ăsta poate nu mi-ar fi plăcut așa tare fără oamenii foarte faini cu care mi-am petrecut zilele pe-acolo. Musai, zic.

În rest… mulțumesc, Ruxa, pentru invitație. Și abia aștept FITS 2012. Și să văd din nou Faust 🙂

 

FITS. Faust

Mi-am dorit mult să văd Faust anul trecut – și l-am ratat.

L-am văzut anul ăsta la FITS (din nou, mulțumesc mult, Ruxa).

Vă spun sincer, când am ieșit din sală primul meu gând a fost “n-am suficiente cuvinte să scriu de spectacolul ăsta”. Și chiar n-am. Nu știu cum să transmit ce-am simțit la final.

Faust în regia lui Silviu Purcărete n-o fi cea mai faină piesă pe care am văzut-o vreodată, sau cel mai bine jucată, dar este, categoric, cea mai impresionantă producție teatrală și cea mai năucitoare viziune asupra unui text (care nu-i de ieri de azi, să tot aibă vreo 400 de ani de la primele variante și vreo 180 de la varianta lui Goethe) pe care le-am văzut vreodată. Și zău că nu mă joc cu vorbe mari – vorbim de-o piesă de teatru care implică zeci de actori, poate peste 100, ca fapt divers.

Varianta “purcăretiană” e șocantă și dură (poate de aia e atât de impresionantă, naiba știe). Au fost vreo două momente în care m-am ridicat să plec, pentru că scenele care o implicau pe Margareta mi s-au părut prea mult (Margareta e un personaj care are 14 ani, și pesemne cam atât are și copila care o joacă). Totuși, curiozitatea m-a împins să rămân până la sfârșit și nu-mi pare rău de nici o secundă petrecută în sala aia. Sau în sălile alea, de fapt, că – da, știu că sună ciudat – acțiunea se întâmplă în două săli.

Nu știu să v-o descriu în termeni de critică. E pur și simplu musai de văzut. Dacă vă pasionează vreun pic teatrul și n-ați văzut Faust, aveți un mare minus în viață – Faustul acesta este o experiență personală foarte puternică.

Nu mai zic că Ilie Gheorghe (Faust) joacă impecabil, iar pentru mine Ofelia Popii (Mefisto) e noua zeiță absolută a scenei românești. Sau mă rog, viitoare zeiță, că-i tânără și probabil mai are multe de zis. Am să fac cumva tot posibilul să văd tot ceea ce joacă.

Faust este – îmi pare rău, nu știu cum să zic asta în românește, că tulburător mi se pare prea puțin – absolut mindblowing.

M-a impresionat atât de tare încât o să fac tot posibilul să ajung la Sibiu să-l văd din nou. O mostră (sunetul e cel original, care marchează toată reprezentația)

PS: deși îmi dau seama că experiența n-ar fi deloc la fel, mi-aș dori ca acest Faust să apară pe DVD. cred că l-aș revedea lunar.

FITS. Ziua 3.

Coregrafiile lui Pal Frenak mă fascinează, mă provoacă și mă intimidează, fie că e vorba de Switch sau de InTime.

Adevărul e că în toate spectacolele puse în scenă de compania pariziană a coregrafului maghiar se simt un stil și un limbaj unic al dansului – din nou, e o părere subiectivă, neinstruită, este ceea ce simt eu. Pal Frenak se axează mult pe explorarea relațiilor interumane și propune concepte inovative în dansul modern.

InTime – un spectacol cel puțin curajos, pe care m-am bucurat să-l regăsesc la FITS 2011 – nu oferă soluții. Nici nu are nevoie, atâta vreme cât evidențiază complexitatea relațiilor interumane atât de sincer încât spectacorul nu poate rămâne indiferent. Spectacolul celor 5 dansatori trezește senzații de o incadescență neverosimilă și lasă privitorul cu întrebări nerăspunse. Cum poate deveni real omul de lângă tine ? Poate dorința pentru celălalt să rămână veșnic neîmplinită ?

Coregrafia lui Frenak subliniază faptul că viața noastră e afectată de oportunism, de minciuni, de lipsa de deschidere față de ceilalți.

M-a impresionat. Se vede, cred 🙂

Credit foto: Dragoş Spiţeru | FITS2011

FITS. Ziua 2

Îmi împart zilele pe care le petrec la FITS între spectacole de teatru, one man shows, expoziții și testări de restaurante 🙂

Partea cu restaurantele o puteți urmări pe Ebucătăria. Despre celelalte, am să vă povestesc pe-aici.

Aseară am văzut “Cui i-e frică de Virginia Woolf ?” în regia lui Gelu Colceag, cu Ștefan Bănică jr, Emilia Popescu, Radu Iacoban și Diana Cavallioti.

Mie mereu mi-a plăcut povestea piesei lui Albee. Am văzut-o în mai multe interpretări, am văzut și filmul (de câteva ori chiar). Da, știu că sunt păreri și păreri despre profunzimea ei – mă interesează mai puțin, pe mine, pur și simplu, m-a prins.

Bun, s-o luăm pe rând, începând cu actori.

(foto: Sebstian Marcovici | FITS 2011)

Sunt un mare, mare fan al lui Bănică jr (ca și actor, doar ca și actor, să fie limpede) de când l-am văzut în Băieți buni. Aseară nu m-a dezamăgit – omul este un actor bun și, probabil cu vremea, va deveni și mai bun. Sub bagheta lui Colceag a prins destul de bine esența personajului George. Regizor bun + talent actoricesc = love, așadar Bănică are un bravo 10 modest din partea mea.

Emilia Popescu… îmi place mult, am văzut-o în tot felul de piese și scenete. Poate că aseară n-a fost în chiar cea mai bună formă a ei, dar tot a jucat cu drag și cu talent.

Cu toată simpatia, Radu Iacoban nu m-a impresionat spre deloc. În schimb, o văd prima dată pe Diana Cavallioti “live” – și mi-a plăcut maxim. Fata joacă o joacă atât de controlat și de sigură pe ea pe tânăra Honey că n-are cum să nu te convingă. Și Honey nu-i un personaj chiar ușor.

Bun, să stabilim clar, nu-s critic, părerile exprimate mai sus nu sunt instruite și educate, reprezintă doar ceea ce am văzut/simțit eu urmărind piesa.

Un minus trist pentru sală (cea de la Casa de Cultură a Sibiului). Pe lângă faptul c-a fost incredibil de cald, sala nu are o acustică potrivită și nici sonorizare potrivită, astfel încât că acolo unde am stat eu se auzeau cam jumătate din replici.

Diseara abia aștept să văd Faust 🙂

FITS. Ziua 1.

De îndată ce-am ajuns la Sibiu, ieri, am ieșit să vizitez frumosul centru.

O să pară un clișeu plat, dar chiar așa e: străzile respiră a Festival. Oamenii sunt cuprinși de oarece stare specifică de spirit, care li se vede în ochi. Toate națiile pământului vorbesc în toate limbile pământului.

Tot felul de chestii se întâmplă pe străzi. Ieri, de exemplu, ne-am ciocnit de Fanfara din Cozmești (video by Arhi)

Dansatoarea a sucit multe capete. Și minți, cred.

Diseară merg să văd “Cui i-e frică de Virginia Woolf ?“, în regia lui Gelu Colceag – abia aștept.

“We used to be brothers. We still are” mi-a zis un actor sloven aseară, vorbind de relațiile dintre sîrbi și sloveni. M-a uns pe suflet.

Și-o poză c-o floare, manifestare a laturii mele sensibile 🙂