post pentru clujeni
Diseară (joi, 7 februarie) Partizan concertează la Euphoria Music Hall (cea de pe Calea Mănăștur nr. 2-6, la Fabrica de Bere Ursus). Datorită prietenilor de la Despre Alcool, vă ofer 3 invitații de câte două persoane. Pentru ele, trebuie doar să lăsați un comentariu mai jos. Primii 3 comentatori primesc cele 3 invitații 🙂
Eu am niște momente de veselie foarte ciudate.
Apar în momente nepotrivite, când îmi merge prost (aproape) totul, când nu-mi vin răspunsurile pe care le-aștept cu dementă nerăbdare. Când oameni de la care aștept hămesit “da”-uri îmi răspund cu “nu”-uri pe care nu le vedeam venind. Când încerc să leg lucruri și descopăr, absolut uimit, că sunt imposibil de legat, deși eram convins că sunt… mno, legabile. (da, așa mai inventez eu cuvinte).
Când nimic nu mi-e ok, pe absolut nici un plan, când ar trebui să fiu posomorât și acru și deprimat și închis în mine, apar momente bruște când simțăsc o voioșie năprasnică! 
Uneori, există o fărâmă de logică în neașteptata lor apariție. Spre exemplu, când mă sună vreun om drag, din senin – mi se înseninează totul. Sau când îmi pică, întâmplător, auzul pe câte-o piesă dragă mie (când ascult asta sau asta uit pentru o vreme de absolut tot ce-i rău și neplăcut în viața mea, parol! și cred cu convingere că nimic rău nu mi se va mai întâmpla niciodată). Sau când gătesc ceva fără pretenții și iese perfect. Sau când primesc o veste bună, fie ea minusculă ca importanță, dar neașteptată.
Sau când văd că unor străini le place ceva ce fac eu. Și-or mai fi cazuri în care există o umbră de logică.
Da’ alte ori, ca azi, momentele astea apar absolut din senin. M-am trezit ușor mohorât, am început să mă gândesc cum naiba rezolv niște probleme care aparent n-au rezolvare încă dinainte să deschid ochii. Și brusc, la un moment dat, m-a pălit voioșia. Din senin. Nu tu o piesă înveselitoare, nu tu o glumă cu un prieten, nu tu vreo veste bună (ba chiar mă pregătesc să primesc o veste foarte proastă, în vreo 45 de minute), nu tu nimic. Pur și simplu, dintr-o clipită am devenit extrem de vesel. Da’ rău de tot, simt cum lumea e a mea și totul va fi nu bine, ci senzațional. Și mă surprind cu un rânjet anormal pe toată fața, cu bătăi crescute ale inimii, cu râs din nimic, cu cântat cu voce tare și dansat prin casă, de zici c-am luat-o razna…
Wait… de fapt, asta e, așa-i ? Am luat-o razna, nu ? Fiți duri, dar sinceri – mi-am pierdut și ultima brumă de minți, așa-i ?
(ps: faceți click pe poză, să vedeți cum mă simt eu acum; sursa)
Sunt ferm convins că toți cititorii mei, fără de excepție, sunt niște oameni maturi și echilibrați. Nu ca mine.
Eu, nefiind, mă gândesc deseori că n-aș vrea să fiu bogat ca Patriciu. Sau ca Èširiac. Îs, sincer, micuți. Pe de altă parte, n-aș vrea să fiu bogat ca Bill Gates (61 mld $) sau Carlos Slim Helu (69 mld $). Pentru că pur și simplu mi se pare că au niște vieți complicate. Nu, modele mele în “ce-aș face dacă aș fi bogat ca… ” sunt trei oameni, mai puțin bogați, dar care mie, din apartamentul meu din Bună Ziua/Cluj, îmi par extrem de relaxați. Ei sunt Roman Abramovic (12.1 mld $), Mohammed bin Rashid Al Maktoum, emirul din Dubai (14 mld $) și, mai ales și mai mult decât toți ceilalți, probabil pentru fabuloasa colecție de mașini, Haji Hassanal Bolkiah, sultanul Bruneiului (20 mld $).
Și mai stau, uneori, și mă gândesc ce-aș face eu dacă aș fi unul din cei trei șmecheri de care tocmai am zis. Și mai aberez cu prietenii mei. Spre exemplu, Alina, dacă ar fi bogată ca unul dintre cei trei, și-ar cumpăra un yacht. Apoi, în centrul Clujului, ar face o mare pe care să stea yachtul. Și-ar face o mare petrecere, la care ar invita pe toți prietenii ei, dar și pe toate Alinele din toate orașele românești care încep cu A: Aiud, Arad, Alba Iulia etc. Andrei, pe de altă parte, și-ar cumpăra o țară. Ligia ar cumpăra un sfert din tot internetul din lume, dar să fie sfertul cel mai frumos, în care să vrea să stea toată lumea. Vali ar face o autostradă pe ruta Chișinău – Constanța – Brașov – Cluj – Oradea – Craiova – Timișoara, cu trei benzi pe sens, după care s-ar plimba într-un RS 6 de 700 CP pe ea. Andreea și-ar cumpăra o insulă prin Asia de Sud-Est, cu tot cu personalul aferent insulei. Cetin și-ar lua cel mai mare vas de croazieră din lume și n-ar mai pune piciorul pe pământ. Ina și-ar aduna toți prietenii, i-ar duce la Londra în avioane particulare, i-ar caza la Ritz sau la Mandarin Oriental și ar da cel mai tare party pe care l-a vazut clubul Mayfair în toată existența lui. Ar chema să le cânte live toate trupele și toți cântăreții din playlist-ul ei (ăia care mai sunt în viață, evident). Iar la plecare le-ar lăsa chelnerilor cel mai mare bacșiș din istoria meseriei lor. Să fie bine pentru toată lumea. Ovidiu și-ar face un post TV care ar oferi 24 de ore pe zi materiale cu animale făcând dragoste. Seara, în prime time, ar avea show-uri de-o oră și jumătate cu mai mulți masculi luptând pentru a se reproduce cu o singură femelă. Toate emisiunile ar avea voice-over de David Attenborough. Pe de altă parte, viitoarea lui soție, Corina, o fată pe care-o compătimesc văzând ce-ar face viitorul ei soț dacă ar fi bogat, și-ar cumpăra o girafă și-ar merge să înoate cu delfinii.
Și v-am dat doar câteva exemple. Eu, de exemplu, m-aș retrage în sudul Franței. Aș cumpăra un chateau cu podgorie, m-aș face dictatorul lumii, aș eradica războaiele, drogurile sintetice și foamea. Apoi mi-aș face o colecție de mașini un pic mai tare decât cea a lui Haji, ca să se oftice. După care aș lua prim vice dictatoarea și aș vizita supușii, adică cetățenii planetei.
Știu, sunt vise aberante.
Dar nu atât de aberante ca visul lui Mukesh Ambani, cel mai bogat om din India (22.3 mld $). Nu pot să nu fac această paranteză – pe acest domn, cu o avere de miliarde de dolari, îl cheamă AMBANI.
Mno, domnul Ambani și-a dorit o casă. Drept pentru care a construit o casă pe care eu, fără cunoștințe arhitectonice și fără simț estetic, în calitate de viitor dictator al lumii, o declar absolut oribilă și demolabilă imediat.
Are 27 de etaje. Nu, nu e un bloc. E o casă personală, o mizerie construită de un arhitect drogat cu LSD și beat, pe deasupra. Plus deprimat că l-a părăsit iubita. Și că toți prietenii lui râd de el. Și cred că avea și probleme de erecție. Pe care domnul Ambani a numit-o Antillia, după o insulă mitică din Oceanul Atlantic. Și despre care o scriitoare indiancă, despre care sunt sigur că n-a primit finanțări de la domnu’ Ambani veci pururi, zice că-i al doilea Taj Mahal. Deci cum ? Chestia asta absolut sinistră e Taj Mahal 2 ?
De ce am eu o problemă cu ce și-a făcut domnu’ Ambani pe banii lui, pe care-i treaba lui cum îi face praf ? Păi n-am. Nu-mi pasă că plătește 115.158 euro factura la curent, lunar. E treaba lui, cum îi treaba lui că are 600 de angajați în clădirea aia. Îs banii lui, din partea mea poate să-i fiarbă și să-i facă țuică. Da’ sinistroșenia (da, așa mai inventez eu cuvinte) aia de clădire a costat UN MILIARD DE DOLARI.
N-am să zic în câte țări din Africa se putea eradica foametea cu banii ăia. N-am să zic în câte țări din America Latină se puteau eradica drogurile sintetice de banii ăia. Da’ vă dați seama câte fantezii ne împlineam noi (eu, prietenii mei sau voi) cu banii ăia ? Și cum acum vă scriam dintr-un chateau de pe Valea Loarei, unde beam un vin rar lângă prim vice dictatoare, dacă în loc să dea banii pe stupizenia aia de casă-bloc mi-i dădea mie ?
Apăruse, acum ceva vreme, un gadget care se numea “poken“. Eu aveam unul, tu aveai unul, ne întâlneam, le-atingeam și ele făceau schimb de date de contact. Ca un fel de cărți de vizită electronice.
Foarte mult mi-am dorit să aibă succes. N-au avut, din păcate. După ce m-am prins că la întâlnirile la care merg cu el se uită lumea ciudat la mine când îl scot (plus că era perfect inutil, întrucât doar eu aveam), am renunțat la el. Așa că au urmat niște ani în care am trăit de nenumărate ori momentul penibil în care, când cineva îmi dădea o carte de vizită, răspundeam șui cu “ăăă… știți, eu n-am cărți de vizită”.
Da’ până când ? Până când le-am văzut pe-ale lui Cetin, făcute de Printcenter – și-am decis să-mi fac și eu. Și-s gata deja. 😀
Dacă vreți și voi cărți de vizită, trebuie doar să spuneți de ce vă trebuie. Princenter vi le face, gratuit, cum vreți voi. Detalii la Cetin
Am văzut azi, via Corina, o replică a lui Ricky Gervais care mi-a plăcut foarte, foarte tare:
Some of you are really smart. You know who you are. Some of you are really thick. Unfortunately, you don’t know who you are.
Fără vreo legătură evidentă, de vreo lună e plin internetul (în general, cel românesc în special) de oameni care afirmă fără pic de teamă că Django Unchained e unul dintre cele mai bune filme ale lui Quentin Tarantino sau, aproape în egală măsură, unul dintre cele mai proaste filme ale lui Tarantino. În foarte umila mea opinie, discutată și cu 2-3 prieteni apropiați, cel puțin 75% dintre cei care emit astfel de păreri categorice au văzut (dintre filmele lui Tarantino) doar Inglorious Basterds și poate Kill Bill 1 și 2. Probabil sunt și unii mai răsăriți care au văzut chiar și Pulp Fiction și Reservoir Dogs. Dar atât. Niște cunoscători absoluți ai operei tarantiene (cred că tocmai am inventat acest cuvânt; e ok, am mai făcut asta și a fost bine)
Eu am văzut filmul de 2 ori. Evit să spun că e bun sau e prost (în general, niciodată nu spun despre un film e bun sau e prost, decât între oameni foarte apropiați, poate), am să spun doar că mi-a plăcut mult. E irelevant, mie mi-au plăcut și filme foarte slabe, chiar multe.
Dar nu asta e ideea mea principală în dimineața asta. Și nu discutăm despre cât de bun sau nu e acest film.
Ci despre faptul că, celor care se exprimă atât de categoric legat de acest film, deși au mai văzut doar 2-3 filme ale lui Tarantino (sau, ca să extindem aria, în care Tarantino a fost implicat în vreun fel sau altul) le dau, cu tot dragul, un sfat simplu. În două părți:
1. Ești de părere că Django e unul dintre cele mai bune filme în care Tarantino a fost implicat ? Îți recomand cu prietenie să vezi cel puțin și Four Rooms (a regizat un segment), Jackie Brown, Sin City, Natural Born Killers și True Romance.
2. Ești de părere că Django e unul dintre cele mai proaste filme în care Tarantino a fost implicat ? Îți recomand cu prietenie să vezi cel puțin Grindhouse (dacă nu reziști la amândouă părțile, cel puțin Death Proof, regizat de el) și Sukiyaki Western Django. Nu mai zic de From dusk till dawn, că prea mulți prieteni de-ai mei îs încântați de el și s-ar supăra sau ceva 🙂
Astea, firește, pe lângă cele 4 de care am zis mai sus. Și, văzând atâtea filme scrise/produse/regizate de el, o să poți să spui în cunoștință de cauză dacă e mai bun sau mai prost decât alte filme ale lui. Cum, de exemplu, spune Ovi aici – care Ovi CHIAR E un cunoscător tarantian.
PS: pentru cei pasionați de filme, recomand tare acest post al lui Vali
episodul 1. episodul 2. episodul 3.
Aveam un lapsus total. Nu-mi aminteam numele unui actor și nici a vreunui film în care a jucat (și a jucat în multe) ca să-l pot căuta pe net. Pur și simplu, blanc total. Mă rodea rău, mă întelegeți ? că nu-mi aminteam.
Ca să nu mă mai macin, acum 5 minute am sunat o prietenă și am avut următorul halucinant dialog, îl redau exact:
– Tu, am un lapsus. Nu știi oare cum îl cheamă pe Javier Bardem ăla spaniol care a jucat într-o mulțime de filme ?
au urmat vreo 10 secunde de liniște în care eu ziceam “alo, m-auzi ?”, apoi vreun minut de hohot isteric. Pe la mijlocul căruia am înțeles și eu de ce râdea.
#truestory, mates!
Ne plângem tot timpul că viața e grea.
La naiba, că muncesc 8-10 ore pe zi și nu pot să-mi iau iPhone 5! Ce viață e asta ?
La naiba, că muncesc în fiecare zi și nu pot pleca în fiecare week-end la mare sau la munte. Ce viață e asta ?
E grea viața. Că nu pot să-mi iau TV de 120 de cm. Că nu am bani să-mi iau pantofi în fiecare săptămână. Că nu pot să fac concedii de-o lună. E grea viața de fiecare dată când nu primim ce vrem.
Ne plângem tot timpul că viața e grea din cele mai stupide motive, le știți și voi, am dat doar niște exemple, dar sunt mai multe “pe piață” decât cele de mai sus.
Vasile Adamescu nu cred că s-a plâns vreodată. În primul rând, nu cred că înțelege conceptul de “viață grea”. La doi ani, în urma unei boli, a rămas orb și surd. N-a apucat să învețe să vorbească, așa că a trăit într-o beznă totală. La 11 ani, o echipă de psihologi-eroi au început să lucreze cu el. Astăzi, Vasile Adamescu are 68 de ani. Știe să vorbească, să scrie, să citească. A terminat Facultatea de Psihopedagogie, cunoaște 5 limbi, este profesor și le predă copiiilor cu dublă deficiență senzorială. În timpul liber, sculptează. A scris o carte care s-a lansat zilele trecute.
sursa foto: Citynews
Vasile Adamescu e un caz unic, la nivel național. Și nu cred că s-a plâns vreodată că e grea viața. Iar eu, după ce i-am citit povestea, mi-am dat seama că ar fi cinstit din partea mea să nu mă mai plâng niciodată de nimic.
Eu am muncit de tânăr. Am știut de prin clasa a 10-a că vreau să mă fac jurnalist, când aveam emisiune la un radio local. Am dat la jurnalism, în anul 2 de facultate m-am angajat ca reporter și dă-i, nene. Băteam Bucureștii la pas zi de zi, că nu luam știri de pe facebook pe vremea aia și nici nu dădeam copy/paste din Mediafax, pentru că nu prea era Mediafax.
Și-am tras ani de zile. N-am fost eu vreun ziarist strălucitor, da’ îmi plăcea și făceam meseria cu pasiune.
Apoi m-am dus spre alte lucruri. Am avut o firmă de PR acum niște ani – și la aia am tras. Apoi a apărut online-ul. Am dat drumul (mă rog, varianta corectă e “am vrut să dau drumul”) la o mulțime de proiecte. Unele au ieșit, altele nu. Am tras câțiva ani de comunitate să facem chestii (clujenii din online își mai amintesc, sper, de tweetmeet-uri, de www party-uri și de alte minuni pe care le făceam noi când eram tineri). Și-acum trag. Nu e zi în care să nu stau pe site-uri scrise de oameni mai deștepți ca mine, să citesc și să învăț lucruri despre online, promovare, marketing și alte prostii care-mi plac și pe care vreau să le stăpânesc. Trag tare (uneori, cel puțin) ca să câștig bani cu care să-mi plătesc chiria și cheltuielile, să mă plimb prin țară și să-mi cumpăr gadgeturi.
Deci am muncit un pic în ultimii aproape 19 ani, asta zic.
Dacă aveam ceva tărâță-n cap mă făceam demnitar. Dar, conform zicalei “dă-i, Doamne, prostului românului mintea de pe urmă”, sper că nu e prea târziu să mă fac acum.
Pentru că în loc să plătesc 280 euro chirie pe 2 camere (65 mp) în cartierul Bună Ziua din Cluj-Napoca (un cartier aflat așa… cum să zic ? pe Feleac) ca un prost, nu mai bine plătesc eu, ca un demnitar, 259 de lei chirie pentru o casă cu 4 camere în București, cu suprafață de 90 mp ? Sau, hai, să nu fiu pretențios: merge și 179 de lei pe 3 camere (65 mp). Cam ca domnii de mai jos:
Habar n-am cine-s oamenii, da’ dacă știți unde se depun cererile de chirie la RA-APPS, să-mi spuneți vă rog, că m-aș băga. Și, până atunci, unde mă înscriu la Școala de Demnitari, sau ce-or face oamenii să ajungă acolo ? Mulțumesc!
Pe Doctor Make l-am cunoscut când lucram la Pub. Avea concert într-una din Joile de Folk. La început, m-am mirat puțin – omul era foarte prietenos, deși abia ne văzuserăm prima dată. Și nu înțelegeam de ce.
Cu anii, însă, am înțeles – e așa de felul lui. Nu cred că l-am văzut vreodată nervos sau supărat. Nu cred s-a întâmplat vreodată să ne întâlnim și să nu fie tot timpul foarte vesel și foarte entuziast.
Poate că muzica îl face să fie așa bine dispus tot timpul. Căci Make e cel mai cântăreț doctor. Sau cel mai doctor cântăreț. Doctor în chimie, nu oricum!
Am mers la concertele lui de fiecare dată când am putut, fie în Cluj, fie la București. Și-am să mai merg, deși câțiva prieteni de-ai mei știu că după concertele lui Make se întâmplă lucruri dubioase (inside joke)
Make lansează acum albumul de care vorbește de 5 ani – “Hoinar în Piața Matache”
Concertul de lansare (în București) va avea loc pe 11 februarie 2013, la ora 19.30, la Teatrul Excelsior. Fără să fac promisiuni, am să mă străduiesc maxim să ajung. Dar indiferent de asta, vă recomand cu căldură să nu-l ratați. Nu pentru că mi-e prieten, ci pentru că e unul din cei mai faini artiști de folk pe care i-am ascultat de-a lungul Joilor de Folk de la Pub. Și sunt convins că acest concert va fi memorabil, mai ales că a lucrat mulți ani la materialul de pe CD.
Detalii despre bilete găsiți aici.
Succes, Make. Sper să fie doar primul dintr-o lungă serie de albume.
Am spus, cândva, că îs topit după oamenii care știu să înjure politicos. Care nu se adresează unui străin mitocănește, cu “ești cretin”, ci cu eleganță – “sunteți cretin”. E altceva. E o dovadă de bune maniere și de 7 ani acasă făcuți la zi. E important să fim civilizați chiar și când înjurăm.
Dar domnul de mai jos este noul meu idol. De departe. Nu poți jigni un om mai rafinat de atât.
via Makavelis
