Kebun by Calif

Eu sunt sigur c-am mai zis, dar nu găsesc, așa că zic din nou.

Când locuiam în preafrumoasa Transilvanie, nu prea mi-era dor de nimicuță din București. Nu-mi lipsea cam nimic, mai puțin niște oameni care erau aici și niște locuri de mâncat, de asemenea.

Adevărat vă spun, Transilvania, care toată viața îmi va fi acasă, oriunde oi locui, încă suferă tare la capitolul restaurante / fast foods / etc. Sigur, lucrurile stau mult mai bine acum decât acum 5 ani, dar încă suferă.

Între oameni și locuri care-mi lipseau când eram acolo, un loc aparte era ocupat de Calif. Desigur, ajuns în București efectiv am abuzat de produsele lor, chiar dacă nici unul dintre cele două Calif-uri nu-mi erau la îndemână. Am considerat mereu că merită bătut drumul pentru un maxidil, mereu.

Ei bine, întâmplarea face că oamenii au deschis un loc nou, Condimental by Calif, într-o zonă foarte accesibilă mie – e la intersecția dintre Splai și Bulevardul Mărășești, vizavi de Unicredit (adresa oficială e Bulevardul Mărășești nr. 100). Și după ce-au deschis, au mai făcut ceva simpatic – au reinventat kebab-ul, într-un mod foarte gustos.

A văzut la Bogdan pentru prima oară că au deschis acest loc nou și fix în ziua aia eu și colegii mei l-am testat și ne-a plăcut. L-am mai testat de vreo 2-3 ori, să ne convingem, până ca locul să fie deschis oficial, acum câteva zile.

Dar ce-o fi ăla Kebun?

Păi, ce să este: un kebab reinterpretat, de fapt și de drept. Cu mai multe arome, cu sosuri, cu tot felul de lucruri bune lângă el. Iată ce zic ei aici:

Un kebun este alternativa unui prânz uÅŸor, cu ingrediente mereu proaspete. Pentru Kebun-ul de la Condimental trebuie să ÅŸtii că marinăm carnea într-un amestec de mirodenii ÅŸi legume timp de minim 24 de ore, pentru a fi mai fragedă ÅŸi mai aromată. După ce te-ai decis dacă vrei pui, vită sau falafel, ca ÅŸi garnitură poÅ£i opta între orez ÅŸi cartofi copÅ£i încet la cuptor, doar cu un strop de ulei. Sos? BineînÅ£eles! Chiar îÅ£i recomandăm să încerci sosurile noastre pentru a te bucura de noi gusturi ÅŸi arome. Le pregătim zilnic în bucătăria noastră după reÅ£ete proprii, din legume ÅŸi ingrediente proaspete.

Am încercat doar o parte din cele 9 variante, mi-au plăcut toate, mai vreau, mai iau. Sigur, au și dil-uri / maxidil-urile consacrate, mai au și alte lucruri, care merită testate. Găsiți un meniu complet aici.

Singurul dezavantaj e că deschid la 11.30 și închid la 20.00. Dar dacă vă încadrați în program, faceți o vizită, o să-mi mulțumiți cu beri.

Mai e ceva de menționat: toată luna iulie primiți desert din partea Condimental de Calif. Dar doar dacă spuneți parola când ajungeți la casă: #maipotșidesert.

Foto:AndreiCrivățPhotography LTD

 

Un pic despre viață

Notă: ăsta e un articol ușor deprimant și cam morbid, am decis eu după ce l-am recitit. De asemenea, e foarte despre mine și poate nu vă doriți musai să știți toate prostiile din capul meu. Și vă zic lucrurile astea de la început, că poate nu vreți să vă stricați buna dispoziție cu mine.

Nu cu mult timp în urmă, a existat un an foarte prost în viața mea – an care a durat vreun an și jumătate, de fapt. A fost groaznic, cu o grămadă de lucruri care s-au întâmplat toate de-a valma, deodată: singurătate, autoizolare, probleme financiare, rupt niște prietenii pe care le credeam pe viață, oarece formă de depresie, mă rog, multe. Mai multe decât zic eu aici, pentru că, într-un fel sau altul, creierul meu se încăpățânează să șteargă cumva ce-a fost rău și să rămână doar cu ce-a fost bun. Am fost și suficient de bou cât să nu vorbesc cu oamenii din viața mea despre ce simt, ce mi se întâmplă, am mai și băut în perioada aia.

M-au ajutat vreo trei oameni să ies de-acolo de unde eram, oameni cărora o să le fiu rescunoscător cât am să trăiesc, deși doar unul dintre ei știe că m-a ajutat, efectiv, să-mi reiau viața. Ceilalți nu.

Cât să și ducă un om singur? Nu multe, așa că în perioada aia mi-am creat cumva singur, tot felul de traume, de issues mentale, de care am scăpat cu greu în perioada următoare. Poate nici n-am scăpat de toate, de fapt.

Una dintre ele, una dintre traumele astea create de perioada aia grea, a fost frica de moarte. Am început, brusc (sau poate n-a fost brusc, dar nu mai țin eu minte) să mă tem foarte tare că o să mor repede. (de fapt, cred că frica asta a apărut în mintea mea când s-a dus fratele meu Mile, la 35 de ani, iar în perioada de care vă zic doar s-a agravat brusc). Ajunsesem așa preocupat de asta, că în mintea mea era gândul predominant toooooatăăăă ziua, ba chiar și visam pe tema asta. Că uite, cam beau, că uite, fumez foarte mult, că uite, nu fac sport, că uite, mănânc mizerii, e clar, eu o să mor și n-o să apuc niciodată să fac lucrurile bune și mărețe pe care, sunt sigur (și acum) că sunt menit să le fac pe pământul ăsta.

Și a durat mult chestia asta în capul meu, mult tare. S-a agravat și mai tare când un foarte bun prieten, fost coleg de liceu (deci de-un leat cu mine, aproape) a avut niște probleme groaznice de sănătate, și asta era anul trecut, deja. Și-am zis, uite, mi se poate întâmpla oricând.

Eram atât de preocupat de ideea că o să mor, că nu mai apucam să mă bucur de viață.

Din fericire, a venit o zi când mi-am dat seama cât de paradoxal e rândul de mai sus – băh, când mai apuci să te bucuri de-un apus, dacă ești așa ocupat să te gândești cum o să mori, de parcă dacă e să mori ai putea schimba cumva asta?

Mi s-a părut stupid, la fel de stupid mi s-a părut când mi-am dat seama că doar în capul meu, dacă mor, e o uriașă dramă, dar nene, pentru omenire nu înseamnă nimic. Nu mergem înapoi în evul mediu, nu ratăm colonizarea planetei Marte, nu se întâmplă NIMIC grav că mă duc eu. O mână de oameni care mă iubesc, mă iubesc cu adevărat, au să sufere. Dar sunt toți oameni puternici, care vor putea trece peste și care înțeleg pe deplin că așa e în viața asta, mai și mori. Sper doar să mă țină minte în culori faine, dacă e să se întâmple.

Ei bine, aceste două gânduri (că n-apuc să mă bucur de viață și că totuși nu-i vreo dramă dacă e ceva) m-au făcut să scap de această traumă. Adică, sigur, nu DOAR ele însele, că au mai fost factori, mulți. Dar de la ele a început să-mi treacă, eu așa cred. Din fericire pentru mine, există undeva, în adâncul creierului meu, un simț al ridicolului – și simțul ăla m-a făcut, printr-un mecanism care mă depășește, dar măcar mă bucur să văd că funcționează, să scap de gândurile mele macabre și să-mi trăiesc viața ca înainte, zi cu zi, oră cu oră, apus cu apus, sărut cu sărut.

Și acum sunt bine, de vreun an, cel puțin din acest punct de vedere.

Nu încerc să vă dau vreo lecție de viață, nu de aia am scris acest articol. Ci pentru că un prieten din Cluj s-a dus ieri.

Avea 30 de ani, spăla un covor în curte, a alunecat, s-a lovit la cap și a murit.

Iar eu am intrat într-un fel de blocaj mental când am aflat cum s-a dus. Și mi-am dat seama că da, singurul fel în care poți spune că trăiești cu adevărat e să te bucuri, efectiv, de fiecare secundă. Pentru că fiecare secundă poate fi ultima, absolut indiferent de ce-ai face și de cum ai face.

Asta e viața.

Drum bun, Bubu, sper să fie bine acolo unde ești!

FITS 2017: Magia străzii

E greu de explicat în cuvinte de oameni simpli atmosfera pe care am găsit-o pe străzile Sibiului vineri, în antepenultima zi a Festialului Internațional de Teatru.

Sau poate n-o fi greu, habar n-am, poate doar nu mă pricep eu.

În orice caz, zeci de mii de oameni, copii, veselie, cupluri fericite, bătrâni zâmbitori, de toate. Poate așa-s sibienii ăștia, mai relaxați și mai veseli.

Sunt foarte multe lucruri care se întâmplă anul ăsta la FITS, probabil ca un antrenament pentru ediția aniverasară de anul viitor – ce de-a 25-a, nene. Vă dați seama ce căpos trebuie să fie acest Constantin Chiriac, omul care de 25 de ani mută munți din loc pentru a ține un festival de artă?

Multe, ziceam. Spectactole de teatru – evident, cred – dar și filme, dans, expoziții, circ, ateliere de creație, conferințe pe diverse teme și câte și mai câte or fi, concerte de diverse feluri (fado, orgă, violoncel și-or mai fi) în biserici fortificate. Spectacol senzațional de circ la Biserica Fortificată din Cisnădioara (îl mai puteți vedea și azi – e 17 iunie 2017 – de la ora 20.00)

E greu să ajungi la toate. Dar vă las cu 2-3 impresii de la cele la care am ajuns.

Am mers la o conferință despre marketingul în arte, pe care a moderat-o Oltea (chiar foarte bine, bravo 10!) cu Andi Vanca de la Electric Castle, Codruța Vulcu de la ARTMania și Adrian Chereji de la Untold. Dincolo de niște scăpări straniu-amuzante ale domnului Chereji (“nu contează ce zice presa de evenimente, important e ce zic fanii” versus “e foarte folositoare presa, pentru că îți face PR gratuit când îți difuzează content” – n-a folosit exact cuvintele astea, dar ideea generală era că presa e nașpa când te înjură, dar faină când te promovează gratuit) a fost interesant de aflat, cel puțin pentru mine, că principalele canale de comunicare pentru ei, toți, sunt facebook și instagram, apoi google ads.

Am fost la un spectacol incredibil de circ, Omul-Circ cu David Dimitri. Un acrobat incredibil, capabil de lucruri pe nu ți le-ai imagina la un om de 54 de ani. Amuzant pentru copii, impresionant pentru adulți. Dacă aveți ocazia, nu-l ratați, omul cântă la trompetă în timp ce face flic-flacuri suspendat pe o sârmă. Și multe altele.

Și apoi am mers la spectacolele de pe stradă. La Deambuloscopy – Acei oameni minunaÅ£i ÅŸi maÅŸinăriile lor visătoare, un spectacol al companiei PIPOTOTAL, oamenii care spun o poveste despre un trib străin de lumea pe care o străbat în niște mașinării complexe, inspirate din modelele lui Leonardo Da Vinci. Povestea e subliniată de efecte pirotehnice.

Și am stat cu gura căscată să-i văd și să-i ascult pe copiii de la Grandioso Marching Band, din Polonia – una dintre cele mai bune 15 fanfare de tineret din lume, dirijată de Darius Krajewski. Spectaculos, de altfel.

Vă las, am multe de văzut și azi. Mulțumesc, FITS 2017!

Cum se procedează cu smardoiala la nivel înalt?

© Doddis | Dreamstime.com

Mă uitam la acest clip, ușor amuzat, de altfel

Oranjgutanul, i-a spus CTP. Dar eu cred cu tărie că e o jignire pentru urangutani.

În fine, altceva mă macină în această frumoasă seară de joi seara, cum ar spune Corina

Să spunem că în locul domnului dat deoparte, care nici măcar nu știu cine este, dar pare destul de calm, era vreun lider așa, mai din topor. Vreun Băsescu, să zicem. Vreun Putin. Vreun de ăsta mai puțin dedat la diplomație, nu știu, cine vreți voi. Zic să-l alegem pe Băse pentru exemplificare, că-l știm toți.

No, dacă ăla era Băse și îi dădea, spontan, din reflex, un cap în gură Oranjgutanului? Sau un cot în coaste, mai marinăresc? Așa, rapid, scurt, până să apuce Secret Service-ul să intervină. Ce se întâmpla? Să zicem că-i pocnea un pic nasul și se umplea dihtai președintele de sânge pe crăvătuță. Incident la nivel mondial.

Ce urmări sunt, diplomatic vorbind, la un gest din ăsta? Îl arestează pe agresor, se declară război mondial, se închide baza de la Deveșelu?

Ca să fie oamenii mai pregătiți pentru viitor, zic. Că poate și domnu’ din video voia, dar s-o temut sau ceva.

Despre Catedrale. În atenția doamnei Gabriela Firea

© Alberto Grosescu | Dreamstime.com

Înainte de orice, vă rog insistent să vedeți acest film (pe facebook). Are 6 minute și arată, fără putință de tăgadă, că poporul ăsta nu mai are nici o șansă. Să fie clar și limpede, nu mă refer la oamenii veniți la eveniment, mă refer la doamna primar general, la domnul soț de primar general, la naș, la cine era “pe scenă”, nu la oamenii care s-au dus, din credință, la un eveniment religios.

Suntem doomed, ca să zic așa.

Dar acest articol este despre altceva. Este despre incultură și cuvinte mari, dacă vreți. Peste tot apare, în știri și, mai ales, în postările cu greșeli de exprimare ale doamnei primar general, sintagma “Catedrala din Voluntari”.

Păi, doamna primar și alți necondamnați (încă) politicieni, vă aflați în eroare, nene. Biserica aia, oricât de enormă și făcută din bani publici ar fi ea, nu e Catedrală, mânca-v-ar DNA-ul.

O Catedrală nu e orice biserică, doar pentru că e mare. Nici poveste. Catedrala este o unitate de cult în care episcopul locului îÅŸi are reÅŸedinÅ£a. Nu mărimea îi asigură statutul de Catedrală. O Catedrală este locul în care slujește episcopul, ierarhul. Iar această biserică faraonică din Voluntari ține de Arhiepiscopia Bucureștilor, nu de Arhiepiscopia Firea-Pandeliană a Voluntariului.

Bisericile parohiale, conduse ÅŸi îndrumate de un preot paroh, nu pot fi numite catedrale pentru faptul că pot aduna foarte mulÅ£i de credincioÅŸi sau că impresionează din punct de vedere arhitectural. În catedrale slujesc de regulă, cu binecuvântarea episcopului, cei care sunt implicaÅ£i într-o activitate administrativă a Bisericii, ierodiaconi, diaconi, monahi, ieromonahi special învestiÅ£i, precum ÅŸi cei nou-hirotoniÅ£i în vederea practicării ritualurilor tradiÅ£ionale. Acordarea denumirii de catedrală bisericilor parohiale nu îÅŸi are sensul ÅŸi nici rostul. Pentru sublinierea importanÅ£ei unui centru administrativ-bisericesc, denumirea de catedrală se cuvine aÅŸadar numai acelor biserici pe lângă care episcopul locuieÅŸte exercitându-ÅŸi puterea conducătoare pastoral-misionară.

sursa

Dacă tot practicăm intensiv spălarea pe creier a poporului, hai măcar să stăpânim termenii cu care o facem.

Recomandare: Keyhost

Mi-am propus acum o vreme să vă recomand și vouă chestiile mișto cu care mă ciocnesc, pentru că altfel de ce mai suntem oameni pe lumea asta? De aia articolul precendent, de aia articolul ăsta – aș vrea să fie clar și limpede că nu sunt advertoriale.

Sunt foarte mulți ani de când site-urile mele – la o vreme erau mai multe, cu Prin Transilvania și alte idei de-ale mele – sunt hostate la Keyhost.

Ei bine, vi-i recomand călduros pe oamenii ăștia. E acolo un ficior, Andrei Pietrosu, care o ia personal când îi spui că ceva nu merge și nu se lasă până nu rezolvă problema. Bine, poate și pentru că suntem prieteni, dar eu știu că toată lumea hostată la ei e super mulțumită.

În cei 5-6 ani de când lucrez cu ei, am avut cred că de două ori baiuri cu vreun site sau altul și oamenii au stat până la ore mici din noapte să le rezolve. Bine, îs și eu pisălog. Dar și ei răbdători.

Așa că vi-i recomand cu drag. E un hosting excelent, la prețuri foarte bune, pe care vă puteți baza oricând.

(repet, nu e un advertorial, chiar lucrez excelent cu oamenii ăștia)

Recomandare: Băcănia Secuiască János Bácsi

Asta e recomandare simplă, curată, din suflet. Nu-i cunosc pe oamenii ăștia (încă), dar îs fermecat de ei.

După cum știe toată lumea, mai puțin cine nu știe (©) eu am locuit foarte multă vreme în Transilvania, care e ținutul meu de suflet și Cluj-Napoca e templul sufletului meu, wow, ce titan al metaforei sunt! Și de-o vreme destinul a zis că poate-i mai bine să nu mai stau acolo, unde mi-e acasă, ci la București, unde jurasem că nu voi mai locui niciodată și iată-mă.

Dar duc dorul Ardealului, cum duce deșertul dorul ploii (titan, v-am zis!). Și, știind asta, bunul meu prieten Radu zis și Meekuu mi-a spus ieri că în apropierea locuinței mele bucureștene se află o oază de ardelenitate. Se numește Băcănia Secuiască János Bácsi și este, spre surprinderea voastră, o băcănie secuiască a unui domn maghiar din Brașov, nene!

Ieri am zis pe facebook că-mi scot iubita la o plimbare romantică la băcănie și m-am ținut de cuvânt. Am mers azi și am găsit acolo, la vreo 900 de metri de casa în care stau, RAIUL, nene!

În caz că știți, o să zic numai pentru cine nu știe: niște domni din Harghita (cred) au făcut o bere numită Igazi Csíki Sör. Care înseamnă, pre limba lor, Adevărata bere Ciuc. Cumva, oamenilor de la Heineken nu prea le-a picat bine, s-au judecat o vreme, în diferite instanțe, în cele din urmă cei de la Miercurea Ciuc n-au mai putut face această bere. Și atunci au făcut alta: Tiltott Igazi Sör – Adevărata bere INTERZISĂ. Ceea ce mi s-a părut extrem de haios și, chiar dacă nu mai au voie să facă Igazi Csíki Sör, tot fanul lor pe viață rămân.

Ei bine, la Băcănia Secuiască au această ravisantă băutură, dar și o variantă de bere brună: Tiltott Barna Sör (Berea Brună Interzisă). Foarte, foarte faină.

bacania-secuiasca-janos-bacsi-4

De asemenea, am găsit aici uleiul lui Adi Hădean – Oloi Tomnit îi zice, un amestec de ulei de rapiță, floarea soarelui și soia, presate la rece. Multă vreme am crezut că oloiu’ ăsta e un elixir numai și numai pentru inițiați, pentru cei aleși, pentru elitele lumii. Lumea șoptea ferit vorbe despre această ambrozie, dar nu se lăsa văzută (mint ca o gazetă imperialistă, de-o lună mi-a zis Sonia să trec pe la ei să iau, dar mno, sună mai bine prima variantă, așa-i?). Ei bine, îl au la Băcănie și e fuckin’ awesome!

bacania-secuiasca-janos-bacsi-3

Așa. Am mai cules de-acolo o brânză maturată cu trufe care a făcut, brusc, viața mai frumoasă și mai savuroasă

bacania-secuiasca-janos-bacsi-2

 

Dar ce e foarte foarte foarte important și nu a încăput în poze: au pâine de la Mons Mellis, categoric și indubitabil cea mai bună pâine pe care am mâncat-o vreodată, veci pururi, vine de două ori pe săptămână. Și mai au și alte bunătățuri de la Mons Mellis, și mai au și felurite mezeluri adevărate, ungurești (salam de cal, cârnați de mangaliță – rar de buni!, șuncă de curcan), slană, untură, muștaruri ungurești, diverse tipuri de pate- de rață, de bibilică, de vânat – sucuri naturale, siropuri de cătină/afine, kurtos, paste de casă, o droaie de brânzeturi foarte bune, păstrăv file afumat, ouă de prepeliță marinate, o grămadă de lactate și foarte, foarte multe alte minunății.

Sunt pe Șos. Mihai Bravu, nr. 292, Bl. 5, la parter. Și vă recomand din suflet să le faceți o vizită. Chiar și dacă nu sunteți în zonă, merită un drum pe la ei, special, la ce bunătăți au pe-acolo.

(fotografiile au fost realizate în Studioul Profesional AndreiCrivățPhotography LTD)

 

Tentativa 1 #aberații

© Jiri Flogel | Dreamstime.com

notă – las asta aici STRICT ca să mi-o amintesc atunci când va veni momentul, pentru că am pierdut originalul. E parte dintr-un mail pe care l-am trimis cândva, cuiva.

Pornind de la “Maladia Mortală”, de Soren Kierkegaard și de la “Arta de a avea întotdeauna dreptate”, de Arthur Schopenhauer, am început să scriu o carte de dialoguri absurde. Se numește “Maladia mortală de-a avea întotdeauna dreptate – scurtă culegere de citate” și are două personaje, pe care le voi descrie.

Personaje:

  • Sørthur Kirkehauer – filosof contemporan, rural și urban, de vârstă mijlocie, convins că omul e constrâns să-și aleagă destinul. De asemenea, opinează frecvent că străbunicul său, Socrate Σωκράτης, cam făcea mișto de oameni. Este cunoscut pentru culegerea sa de poezii folclorice finlandeze, “Maladia Mortală”.
  • Arren Schopengaard – filosof modern, clasic și neoclasic, cu rădăcini burgheze, de vârstă mijlocie + 2 ani jumătate, ceea ce-l face să apeleze des la clasicul argument filosofic: “eu ca tine-am fost, tu ca mine n-ai fost, deci eu știu mai bine”. Spre deosebire de Sørthur Kirkehauer, el este, dimpotrivă, convins că lumea și istoria sunt lipsite de sens și de o țintă finală. Este cunoscut pentru volumul de epigrame scurte în 4 versuri, “Arta de a avea întotdeauna dreptate”.

Acțiunea acestui roman polițist de dragoste se desfășoară la începutul lunii septembrie a celebrului an 1812, exclusiv în fața șemineului din casa de la țară a lui Schopengaard, vineri seara, pe la ora 19.30 – 19.37, cam așa.

Originalul avea mai mult, dar s-a pierdut în negura shift+delete-ului, mă tem.

Două vorbe despre Samsung Gear S2

În ultima lună s-a întâmplat, nuș prin ce poziționare optimă de stele, să primesc/cumpăr/capăt de la prieteni câteva gadget-uri foarte, foarte simpatice. După cum știe toată lumea, mai puțin cine nu știe (©), gadget-urile e vieața mea, nene!

Spre exemplu, unul dintre ele este un smartwach Samsung Gear S2.

(ăsta nu-i un review, ok? dacă vreți review-uri cu chestii tehnice și utile, mergeți la cine se pricepe, nu la mine, că eu nu mă pricep)

Ca info de background, eu mi-am dorit tare mult un Vector, fix până în ziua în care am aflat, în toamna anului trecut, că au fost cumpărați de Fitbit, moment în care nu am mai vrut Vector. Bine, și înainte de asta, am vrut Pebble, dar tot așa, până au dat mega țeapa au fost și ei cumpărați de Fitbit.

Eh, și uite că la mâna mea a ajuns un Samsung. De la F64, era o reducere faină. După o lună și-un pic de folosit, mă simt efectiv ciung când nu-l am la mână. Înainte de el, vorbeam cu Radu și îi spuneam că nu prea pricep rostul smartwatch-ului, iar el îmi explica despre notificări și cum e foarte util că nu mai scoți telefonul să vezi cine sună/scrie/vrea ceva de la tine (tot timpul cineva vrea ceva de la mine, să știți, tot timpul!). Iar mie mi se părea atât de neimportant, e telefonul mereu cu mine, văd pe ecran, de ce să mai am încă o chestie căreia să-i duc grija?

Ei bine, după 2 ore de purtat, mi-au trecut toate aceste gânduri și acum sunt de părere că e unul dintre cele mai importante accesorii ale mele. Sigur, e doar un moft până la urmă, dar e un moft tare fain. Îmi place că-i ușor, că rezistă la apă, că îmi măsoară pașii și mă mai și ceartă dacă stau prea mult pe scaun, că monitorizează somnul (ce prostie și asta, dar ce prostie simpatică), că are un shortcut prin care poți trimite direct de pe ceas niște mesaje prestabilite, în fine, tot felul de prostii care nu sunt neapărat necesare, dar sunt la îndemână.

Ah, și că ține bateria minim 2 zile.

Două chestiuni mă inervează tare: 1, că are niște delay-uri ciudate. Dacă nu-l miști o vreme, când îl ridici și se aprinde îți arată, pentru vreo jumătate de secundă, ora la care te uitaseși ultima oară. Și 2 – are o chestie ciudată cu sms-urile. Spre exemplu, dacă trimit un sms (de pe telefon) la cineva, primesc delivery report. Peste x ore (chiar și a doua zi), dacă plec cu ceasul departe de telefon și se deconectează, când revin primesc (numai pe ceas) din nou delivery report-ul. La început am crezut că am retrimis sms-ul ăla, dar nu, nene, are el ceva cu report-ul ăla, nuș ce naiba vrea.

En fin, astea îs chestii mici. E fain, dacă vreți smartwatch, eu pe ăsta vi l-aș recomanda.

PS: am devenit foarte Samsung, nene. Telefon, ceas, ram la laptop… ce mai știți că face Samsung? Că parcă simt că îmi trebuie…

PPS: yeap, mi-am făcut față de ceas cu blazonul meu de Senior. Muhaha!

The Harbour, 13 ani

Abia ajuns în București anul trecut (din nou, după 12 ani de umblat pe alte coclauri, mai frumoase), am descoperit acest loc care avea, atunci, ce coincidență, tot 12 ani – The Harbour.

Și am fost atunci la ziua lor și mi-a plăcut – și-am zis atunci că mă simt ca acasă, chit că fusesem doar de câteva ori, totuși.

Dar în anul ce-a trecut de-atunci până acum, locul chiar mi-a devenit acasă.

Sunt puține locuri pe unde ies eu în oraș pe-aici, mereu am fost așa, mi se lipesc niște locuri de suflet și le rămân fidel sau ceva, rar calc prin altele. Ei bine, cred că 75% din ieșirile mele în oraș în ultimul an cu iubita, cu prietenii, cu amicii, pentru întâlniri legate de job sau chiar singur (da, e genul de loc unde n-am o problemă să merg singur, sigur-sigur găsesc pe cineva cu care să stau la povești) au fost la Harbour. E cam ca atunci când merg în vizită la părinți – oamenii știu ce vreau să mănânc, ce beau, la ce râd, la ce nu, de astea. Ca o familie.

Spre disperarea Ioanei (șefa la pirați!), care cred că mai are foarte puțin până mă bate pentru asta, în majoritatea cazurilor îmi iau ficat de vițel cu sare grunjoasă. Să nu-l ratați, este efectiv de excepție. Dar am această problemă, mie-mi plac și alte mâncăruri de-ale lor. Rața cu varză e ceva senzațional, jur că n-am mâncat veci varză mai bună ca aia. Nu mai zic de borșul de gâscă dolofană, jnițelul Harbour (al doilea în lista preferințelor mele), jumătatea de pui cu sos de muștare (ok, al treilea), burgeri, coaste, somon, tocănița marinărească și alte chestii de-ți vine să le mănânci cu tot cu farfurie. Dar nici la ficatul ăla nu pot renunța, mama lui de ficat, că zici că l-a trimis Zeus din Olimp, cadou pentru muritorii de rând. Și-atunci am dezvoltat o strategie care s-a dovedit câștigătoare – când merg cu cineva, insist să-și ia orice altceva în afară de ficat. Și gust de la ei, frățiwear, și uite așa la fiecare vizită mănâc și ficat, și alt fel care-mi place, win-win, nene!

En fin. Au făcut 13 ani și am fost acolo. Sper să fim sănătoși și să facem și majoratul împreună.

Până atunci, aveți/n-aveți drum prin Piața Amzei din București, nu-i ratați. Vorba lui Sergiu V. , e genul de loc unde aș duce unde am dus de fiecare dată oaspeții din alte orașe.