În cartierul Buenos Dias, unde locuiesc eu, sunt multe străzi private.
Spre exemplu, eu, ca să ies la o stradă publică, am de mers pe-un drum principal. În care dau mai multe drumuri secundare.
În seara asta, de pe unul dintre drumurile secundare ieșea un Renault Clio. Cu spatele. Și, cumva, fără să se asigure. Deloc.
Frână bruscă, sunet de ABS forțat, scârțâit de cauciucuri. Îl evit (era să intru direct în el, am evitat cumva la milimetru un accident nasol).
Opresc, mă uit în spate, pe geam, la om, merg mai departe, opresc de tot în capătul drumului. El oprește în spatele meu.
Văd că s-a oprit în spate, mă dau jos din mașina cu care era să-l fac martir și îi spun cât pot de calm:
– Amu… când ieși cu spatele, ajută mult să te uiți în lateral și în oglinzi.
– Îi drept, zice șoferul. Drept îi. Da’ ce să zic… poate veneați cam tare.
– Veneam cam tare, îi drept, zic eu. Aveți dreptate. Da’ tot era bine să vă asigurați înainte să ieșiți în drumul mare. Că Doamne feri, se întâmpla vreun necaz.
– Drept îi, zice. Aveți dreptate, trebuia să fiu mai atent.
– Mno… amu… bine că-i bine, zic. Mereți sănătos, Doamne-ajută, zic.
– Să fiți sănătos, zice și domnul.
Cumva, simt că am rămas amici. De aia îmi place la Cluj.
