Am nevoie de 800-1000 de dopuri de plută de la sticle de vin, musai folosite (adică scoase din sticle, nu “virgine”).
Dacă știți pe cineva care are un winebar, un restaurant cu vinuri, un cevașilea unde se desfac multe sticle de vin și credeți că mi le-ar putea strânge, ar fi deosebit de fain.
Desigur, aș prefera în zona Brașovului, dar e ok și la București sau Cluj, că mă descurc eu să mi le aduc încoace.
Îmi trebuie pentru un proiect grandios, de care mă voi ocupa PERSONAL și pe care o să vi-l arăt și vouă, dacă-mi iese.
A treia ediție #prinbrașovul meu, organizată, de data asta, de Nico și de Manu, a fost pentru mine o bună ocazie să ajung în locuri în care nu ajunsesem încă. Și să revăd niște oameni pe care nu i-am văzut de prea multă vreme.
Am ajuns, spre exemplu, pe vârful Tâmpei, ceea ce pentru un om cu rău de înălțime e oarece experiență. Și pentru că încă nu-s atât de sportiv pe cât voi fi în curând, nici n-a fost chiar ușor, dar a meritat fiecare pas.
Am vizitat turnurile și bastioanele de sub Tâmpa. La Bastionul Postăvarilor e un muzeu interactiv foarte fain, care ar fi și mai fain dacă ar funcționa toate gadgeturile de pe-acolo. Dar e, oricum, interesant de vizitat chiar și-așa.
Am descoperit Turnul Funarilor. La Cluj a fost doar unul și-a fost greu, vă dați seama cum a fost pentru brașoveni să aibă mai mulți ?
Și am mers din nou la Râșnov, unde mi-am îndeplinit un vis vechi de două luni – am aruncat cu topoare de luptă la țintă. Aparent, am mai făcut asta prin alte vieți, că după 2-3 aruncări n-am mai ratat nici măcar una. Publicul m-a ovaționat!
(nu, glumesc, nu m-a ovaționat nimeni, decât în capul meu)
Și fiecare seară s-a încheiat la Oktoberfest, care la Brașov e aproape la fel de mișto ca la Sibiu. Oktoberfest durează până duminică, 13 septembrie.
La Selgros afumă oamenii ăia cărnurile cu fum natural, din lemne, au două afumători serioase acolo – spre uimirea mea, că eu credeam că-s afumate cu ceva substanțe care să dea gust și culoare. Și am aflat că acum poți să-ți faci legitimație pe persoană fizică.
Între altele, am ajuns la Elmas – oamenii de-aici fac toate tipurile de ascensoare, elevatoare, poduri rulante, instalații de ridicat greutăți și multe altele. Dincolo de cât de interesant mi s-a părut cum se construiește un lift, directorul de-acolo a povestit o strategie de promovare care mi s-a părut extrem de simpatică. În urmă cu vreo 10 ani, a cumpărat domeniul 1234.ro, după care a cumpărat machete în ziarele locale pe care scria doar asta – www.1234.ro. Chestie care a avut, de altfel, foarte mare succes.
Iaodi, oamenii au birourile într-o clădire din sticlă, în care presiunea e ușor mai ridicată decât afară, astfel că praful iese, în loc să intre. Și un sistem de aerisire foarte bun și un acoperiș retractabil.
Într-una din zile ne-am dat cu karturile la Kartbahn Kronstadt, pistă indoor. Am avut un mic accident, altfel eram pe podium cu Răzvan (care, desigur, a luat locul 1, ca și acum 3 ani când ne-am dat pe pista de la Bacău)
Și dacă tot am zis de Răzvan, ăsta e un super film făcut de el cu ocazia asta.
Să vedeți ce nașpa e articolul ăsta, care e de-acord și cu opiniile pro și cu opiniile contra, nimic n-o să pricepeți din el. Așa-mi pare de rău, doar că nu…
plus c-o să par și incoerent, dar de fapt nu sunt, doar că nu se vede
Nu vă mai speriați, o să fie bine. Mă rog, doar dacă n-o să fie bine, caz în care o să fie rău. Dar în rest, nu văd de ce n-ar fi totul bine.
Un mare învățat indian, Sadhu Sundar Singh, a zis acum vreo 100 de ani că România va fi centrul spiritual al lumii.
Amu, poate că n-a zis el, ci altcineva, dar mai ne uităm noi la detalii de astea, în asemenea clipe de-o grozăvie rar întâlnită ?
Important e că pare să aibă dreptate.
Toți imigranții din Siria și alte țări bătute de soartă merg la Spania, de când s-a dus Germania. Unii sunt ortodocși și multă lume are impresia cretină că ortodocși = creștini. Nu, nu e chiar așa, avem și evrei ortodocși, și musulmani ortodocși, și de toate ortodocși, câtă vreme admitem că orto doxia înseamnă calea cea dreaptă, iar dacă nu acceptăm, n-are sens să mai vorbim despre asta.
Nimeni nu alege România ca destinație finală, de aia zic, n-am putea fi un soi de arbitri ?
Dar nu asta contează. Reiau aici două chestii pe care le-am pus recent pe facebook. Că eu am și facebook, că suntem în secolul 21. Spre deosebire de ei.
În primul rând:
“O să primim 1785 de imigranți“, spuse Președintele României
“O să ținem musai cont de voința nației dumneavoastră“, spuse Uniunea Europeană.
Și vor fi peste 6.000. Nu c-am putea să-i ținem, dar efectiv n-avem nimic de zis, suntem un stat mult prea neimportant.
Și în al doilea rând, ca o formă de mediere între Radu și Dorin. Și chiar cred ce zic eu.
Mă uit la toate poveștile astea cu refugiații. De ambele părți. Cu copilul mort din turcia, cu ceilalți care aruncă apa, nenumărate. Și văd manipularea, am lucrat atât de mulți ani în presă și cu oameni atât de pricepuți la asta, o văd și-o simt.
Și-mi dau seama că s-a ajuns la un nivel absolut incontrolabil al manipulării prin media. Practic, poți induce orice idee dacă ai imaginile suficient de bine editate.
Și cuvintele la tine.
Nu vreau să trag concluzii definitive, dar pot paria pe 1 leu românesc că în 10-20 de ani Europa va fi tare diferită de felul în care o știm noi azi.
Și ne vom aminti cu melancolie, dacă mai trăim, vremurile în care aveam curaj să facem glume despre orice.
Într-o lume extrem de superficială, puțini sunt cei care au curaj să iasă în față și să se arate lumii așa cum sunt, atât sufletește, cât mai ales fizic. Am apreciat exemplul lui Eftimie în acest sens.
Ei bine, eu vreau să sparg paradigma superficialității și să mă arăt lumii așa cum sunt, fără machiaj și alte efecte speciale.
De mic copil, părinții mei s-au străduit să mă educe astfel încât să devin un domn.
Au încercat să-mi bage-n cap niște maniere, au încercat să mă învețe să mă îmbrac corect, ca un domn, să mănânc fără să clefăi, să ascult oamenii când vorbesc fără să-i întrerup, de astea
Să fiu un domn. Domnu-i domn și-n șanț, așa mi-a zis mama de mic copil.
Dar eu nimic.
Nu se lega nicicum, nu se lipea nimic de mine. La un moment dat, chiar mi-am pierdut speranța că am să mai fiu vreodată un domn. De fapt, nimeni nu mai spera în jurul meu.
Pentru că efectiv nu se arăta vreun semn c-am să ajung acolo, vreodată.
Până acum vreo doi ani când m-am mutat la țară și, spre uimirea mea totală, mi-am dat seama că am reușit, fără să-mi dau seama cum, să devin domn.
Și am înțeles asta când mi-am dat seama că oamenii care abia acum mă cunosc (vecini, vânzătoare, poștașul, doamna de la apă și alții) nu-mi mai zic Andrei sau Crivăț, ci domnul Andrei / domnul Crivăț.
Și atunci am înțeles că am devenit, în sfârșit, domn!
În cele din urmă, gașca plecată Cu Motorul a ajuns și la Brașov, ieri dimineață. M-am bucurat să le dau trezirea (nu chiar tuturor, Ivo era deja în picioare, dar Tudoran… )
Am stat vreo două ore bune cu ei, poate trei, ore în care discuțiile noastre au atins cote alarmante de profunzime. În timp ce stăteam cu Brylu la cafea s-a vorbit despre o varietate de subiecte extrem de importante pentru noi ca indivizi, dar și ca nație – de la utilizarea corectă și eficientă a cojilor de cartofi până la cele mai noi tendințe din agricultura urbană, ca să nu mai menționez de tipurile de manifestări pe care le pot cauza chipsurile Pringles.
Asta ca intro, apoi oamenii au povestit o parte din peripețiile prin care au trecut – și pe care abia aștept să le văd în documentarul pe care-l vor face. Spunea Ivo că au undeva la 2 Tb de filmări.
Am râs și ne-am veselit, le-am urat drum bun și-au plecat mai departe.
Singurul nostru regret real a fost că n-a putut ajunge și Cabral, un motociclist împătimit – ne-am fi bucurat să-l vedem. Asta e, poate data viitoare.
Habar n-am ce presupune meseria de dirijor. Bine, pricep (că nu-s tont, știți ?) că omul ăla se așează în fața unei orchestre cu 100-200 de instrumente și practic le indică, prin semne numai de ei înțelese, ce să cânte, când și cum
Dar depășește puterea mea de înțelegere cum dirijorul ăla poate auzi fiecare instrument în parte din alea 100-200. Și cum poate fi atent când unul o ia mai repede, sau altul prea încet. Mi se pare că trebuie să fii geniu sau ceva pentru asta.
Apoi, avem această piesă pentru orchestră, Bolero. Mi se pare fascinantă. Într-o zi de iarnă stăteam cu niște prieteni la un vin și ne-am dat seama că fiecăruia bucata asta ne spune altceva. Dar în orice caz, mi se pare sfâșietoare, carnală, dureroasă, ca un destin exploziv. Felul în care crește și izbucnește pe final e ca o viață teribilă, sau așa mi se pare mie, cel puțin.
Poate că nu doar mie. Cred că și pentru dirijori e o piesă foarte grea – în orice variantă am văzut Boleroul, la final dirijorul arată de parcă a terminat un maraton. Sau chiar două
Dar n-am văzut nici o variantă (și am văzut o grămadă, poate că mai mult de 15-20) în care dirijorul să se descompună, fizic, cum face Celibidache în acest clip. Îmi lasă senzația că fiecare moleculă ADN din corpul lui trăiește la intensitate maximă momentul. Uitați-vă cum are părul la început și cum îl are la sfârșit. Uitați-vă cum arată la finalul celor 17 minute, de zici că a trecut prin torturi la Guantanamo și n-a zis nimic.
Da, piesa e sfâșietoare și la Celibidache chiar se vede asta. Clipul e aici, nu poate fi embeduit, din păcate.
La minutul 12.05 aude el ceva ce nu e bine. Am ascultat de vreo 20 de ori, efectiv nu aud nimic care să iasă din ritm – și am o ureche muzicală bunicică. Dar el aude ceva și face semn. De aia zic, cred că trebuie să fii un soi de geniu pentru meseria asta.
Se face astăzi, așadar, un an de când m-am mutat în frumosul județ Brașov. E frumos, nene, n-ai ce-i zice.
Comunitatea online din Brașov m-a primit foarte fain și bine, ceea ce mă face să le fiu recunoscător și să le mulțumesc.
Motiv pentru care doresc să (le) împărtășesc câteva secrete gastronomice ale orașului, pe care unii poate le știu, dar alții sigur nu. La o vreme, o să revin și cu câteva chestii mai sănătoase, gen locuri de plimbare sau de văzut. Dar acum mergem cu astea, ce să mai și facem.
Dacă vreodată comandați de la Dopopoco, să nu cereți NICIODATĂ altceva în afară de crispy strips. E singura chestie comestibilă de la ei, restul sunt de dat la gunoi fără să le atingi.
Chestiile numite souvlakia de la Spartan (în mall-ul coresi) n-au absolut nimic de-a face cu souvlakia, dar nu sunt rele. Foarte faine sunt chestiile de la Mesopotamia, din curcan. Foarte faine.
Dacă sunteți vreodată extrem de mahmuri, soluția cea mai eficientă se află la Taverna Pescarului (care este, evident, restaurant pescăresc), pe str. Oașului, nr. 1 (lângă piața de miercuri). Și se numește STORCEAG (e un fel de borș lipovenesc). Nimic nu vindecă mahmureala mai bine de atât, credeți-mă. (offtopic: mami, mi-a zis și mie un prieten, altfel n-aveam de unde să știu una ca asta, logic!)
Singura shaorma din oraș care are cât de cât ceva în comun cu shaorma adevărată e la Azima (tot ce-ți cere inima). Restul… nu, nene.
Chestiile pe care le găsești la Panini n-au absolut nimic în comun cu panini.
În general, restaurantele Sergiana sunt mișto. La Sergiana e cea mai bună servire de care m-am lovit eu vreodată. La Ceasu’ Rău nu e așa bună servirea, dar mâncarea e excelentă. La Tassi la fel. Nici magazinele lor de producător nu-s rele.
În Piața Astra e un magazin genial al unor fermieri din Rotbav – Ferma Cătean – unde sunt niște soiuri de brânză și de cârnați de oaie absolut geniale.
Nu cred să existe în Transilvania pâine mai bună ca la brutăriile Mons Mellis (da, știu pâinea de Covasna, e la doi pași de mine, e ok)
La Bierhaus au niște beri speciale și se mănâncă binișor, iar oamenii sunt tare prietenoși, a scris Meekuu despre asta.
Se mânâncă interesant spre fain la cele două La Ceaun, pe Michael Weiss. Plus, au Zăganu, care lui Ovi nu-i place, dar mie da.
Mai am unul, dar i-am promis îndrăgitului Eftimie că-l țin doar pentru noi.
După (multe) luni de muncă, Ivo a pus pe picioare o idee foarte, foarte mișto – #călătoreștecumine.
Pe scurt, Ivo și o gașcă de oameni cu mașini și motoare – îi găsiți aici – vor pleca prin România. Dar destinațiile vor fi stabilite de cei care urmăresc proiectul. Vor porni azi din București și vor merge unde le vor spune “cititorii”, pe Facebook și alte rețele sociale. Condițiile sunt simple – să nu fie la mai mult de 300 de kilometri de locul în care se află și să nu fie în direcția din care au venit.
Spre exemplu, dacă pornesc spre Brașov nu le putem sugera să meargă înapoi spre București, dar le putem sugera să meargă spre Sibiu.
“Tot proiectul va fi filmat încă de la plecare, cu pauzele pe care le facem, cu întâmplări, cu dialoguri, cu tot ceea ce se va derula pe parcursul călătoriei de 17 zile, iar eu sper ca interacțiunile cu voi să ne trimită prin toată România. Filmând un documentar de călătorie, prin România, pe motociclete, dorim să realizăm astfel un “ghid video turistic†pentru toți străinii care ne vizitează țara și nu numai.”, spune Ivo
We use cookies to ensure that we give you the best experience on our website. If you continue to use this site we will assume that you are happy with it.Ok
