Habar n-am ce presupune meseria de dirijor. Bine, pricep (că nu-s tont, știți ?) că omul ăla se așează în fața unei orchestre cu 100-200 de instrumente și practic le indică, prin semne numai de ei înțelese, ce să cânte, când și cum

Dar depășește puterea mea de înțelegere cum dirijorul ăla poate auzi fiecare instrument în parte din alea 100-200. Și cum poate fi atent când unul o ia mai repede, sau altul prea încet. Mi se pare că trebuie să fii geniu sau ceva pentru asta.

Apoi, avem această piesă pentru orchestră, Bolero. Mi se pare fascinantă. Într-o zi de iarnă stăteam cu niște prieteni la un vin și ne-am dat seama că fiecăruia bucata asta ne spune altceva. Dar în orice caz, mi se pare sfâșietoare, carnală, dureroasă, ca un destin exploziv. Felul în care crește și izbucnește pe final e ca o viață teribilă, sau așa mi se pare mie, cel puțin.

Poate că nu doar mie. Cred că și pentru dirijori e o piesă foarte grea – în orice variantă am văzut Boleroul, la final dirijorul arată de parcă a terminat un maraton. Sau chiar două

Dar n-am văzut nici o variantă (și am văzut o grămadă, poate că mai mult de 15-20) în care dirijorul să se descompună, fizic, cum face Celibidache în acest clip. Îmi lasă senzația că fiecare moleculă ADN din corpul lui trăiește la intensitate maximă momentul. Uitați-vă cum are părul la început și cum îl are la sfârșit. Uitați-vă cum arată la finalul celor 17 minute, de zici că a trecut prin torturi la Guantanamo și n-a zis nimic.

Da, piesa e sfâșietoare și la Celibidache chiar se vede asta. Clipul e aici, nu poate fi embeduit, din păcate.

La minutul 12.05 aude el ceva ce nu e bine. Am ascultat de vreo 20 de ori, efectiv nu aud nimic care să iasă din ritm – și am o ureche muzicală bunicică. Dar el aude ceva și face semn. De aia zic, cred că trebuie să fii un soi de geniu pentru meseria asta.