De mic copil, părinții mei s-au străduit să mă educe astfel încât să devin un domn.

Au încercat să-mi bage-n cap niște maniere, au încercat să mă învețe să mă îmbrac corect, ca un domn, să mănânc fără să clefăi, să ascult oamenii când vorbesc fără să-i întrerup, de astea

Să fiu un domn. Domnu-i domn și-n șanț, așa mi-a zis mama de mic copil.

Dar eu nimic.

Nu se lega nicicum, nu se lipea nimic de mine. La un moment dat, chiar mi-am pierdut speranța că am să mai fiu vreodată un domn. De fapt, nimeni nu mai spera în jurul meu.

Pentru că efectiv nu se arăta vreun semn c-am să ajung acolo, vreodată.

Până acum vreo doi ani când m-am mutat la țară și, spre uimirea mea totală, mi-am dat seama că am reușit, fără să-mi dau seama cum, să devin domn.

Și am înțeles asta când mi-am dat seama că oamenii care abia acum mă cunosc (vecini, vânzătoare, poștașul, doamna de la apă și alții) nu-mi mai zic Andrei sau Crivăț, ci domnul Andrei / domnul Crivăț.

Și atunci am înțeles că am devenit, în sfârșit, domn!

foto: gentleman via shutterstock