Îl știți de pe internet.
Aloisiu Brandabulă are cont pe twitter. E ăla care mereu crede că are ceva de spus, deși n-are. Mereu se bagă în discuțiile voastre cu alți oameni – chiar dacă n-are nimic de adăugat, da’ să fie sigur că-l vedeți acolo, atent și activ. Ai ceva de spus cuiva ? Aloisiu imediat va da un RT completat de o glumiță sau de un cuvânt înțelept, gen “ups” sau “haha”. E și pe bloguri. Pe toate. Lasă câte un comentariu în care nu spune nimic, de obicei – sigur, doar la articolele cu multe comentarii. Plus că-ți va trimite mailuri în care, pe un ton glumeț, îți va cere să-l bagi în blogroll, sau să-i dai un link, acolo. Că doar a râs cu tine pe twitter, deci sunteți prieteni de – acum, practic e datoria ta morală să-l ai în blogroll. Evident, e și pe facebook. Are un cont, dar și o pagină – a lui sau a blogului lui. Și săptămânal, îți dă suggest la pagina lui. Unde vei găsi fix aceleași lucruri de pe blog, de pe twitter sau de pe cont – da’ să fie, acolo, cât mai mulți.
Aloisiu îl înjură uneori pe twitter pe Zoso, sau prin comentarii pe bloguri diverse, dar niciodată folosindu-i numele, ca să se poată scoate în caz că e ceva. După care o să-i spună amicului de bere “ai văzut ce i-am tras-o ? De Zoso era vorba, te-ai prins ?”. Și-or să râdă ei acolo, înfundat – după care va intra pe blogul lui Zoso să lase un comentariu pozitiv, poate vine ceva trafic de la el.
Dar, mai trist, îl cunoașteți și în viața reală
Aloisiu Brandabulă în viața reală este tipul ăla care știe totul. Nu există să-i spui vreodată “uite, ar fi bine să faci asta” și el să nu-ți spună “da, eu știu asta, dar…”. Dacă totuși CHIAR e vizibil că nu știe, ca să-și apere imaginea va avea un raționament de genul bine, eu mă ocup să fac pâine, nu-i treaba mea să știu despre făină. Este tipul care se minte constant că e foarte bun în ceea ce face. Și dacă nimeni în jurul lui n-are timp sau răbdare (sau interes) să-i spună s-o ia mai ușor, că nu-i chiar așa – și de obicei nimeni n-are – el va ajunge să creadă cu toată ființa lui că într-adevăr, e foarte bun. Din acest moment, nu va mai accepta niciodată să i se spună că greșește. Din când în când va constata cu un soi de mirare naivă: “wow, sunt un zeu!”. Partea mai enervantă e că, după 2-3 constatări din astea uimitoare, va începe să aibă pretenția să fie ascultat și respectat ca un mic zeu. Pentru că el ȘTIE că așa e – și dacă tu nu recunoști, esti hater sau invidios, de obicei amândouă.
Pentru că mai demult a băut o bere cu Arhi, îți va povesti mereu de prietenul lui, Arhi. Va spune tuturor oamenilor din jur, de multe ori, cum i-a dat prietenul lui Arhi un RT, sau cum i-a răspuns prietenul lui Arhi la un comentariu pe blog. O va spune așa, cu un ton absolut neutru, ca și cum n-ar fi nimic – dar ochii lui vor vâna intens o privire, un gest prin care să trădezi admirația față de prietenia lui cu Arhi, sau măcar un pic de invidie când îți arată ce prieten e el cu Arhi. Sigur, e foarte posibil ca Arhi să nu-l mai știe, da’ asta-i altă poveste.
Aloisiu Brandabulă o să se uite la Manafu, cum face el evenimente și apoi, ajuns acasă, o să-și zică: “păi ce, nu pot și io ? Că pot, dară”. Și o să-și strângă 2-3 amici cu care merge la bere, după care o săptămână vor vorbi cu toții, pe rețelele sociale, despre evenimentul online pe care l-au organizat – practic, un nou început în istoria online-ului din orașul lui.
Și evident, după toate astea, Aloisiu va deveni mai mândru și mai orgolios. Stilul lui de a vorbi, felul de a se purta cu oamenii, toate se vor schimba. Pretențiile lui de la cei din jur vor fi mai mari. Nu mai vine la bere fără să te întrebe “cine mai vine ?” – pentru că acum nu se mai poate afișa cu oricine.
Sigur, e doar o descriere succintă a lui Aloisiu. Dar sunt convins, cum spuneam, că toți îl cunoașteți, într-o formă sau alta
Pentru că Aloisiu este cel mai blogger el care este. Este definiția de dictionary a bloggerului. La început mic și nebăgat în seamă, în clipa în care cineva îl vede, brusc se schimbă. Deja reprezintă ceva, deja vocea lui este o opinie, vorbele sale devin literă de lege și prin asta si mojo-ul.
Marea problemă a lui Aloisiu este că nu știe când nu mai e băgat în seamă și nu mai contează. Devine surd și mut, toate sfaturile sau atenționările prietenilor devin doar cuvinte oarecare ale unor hateri oarecare, cine nu e cu el e împotriva lui. Și astfel oameni care odată ți-au plăcut, care erau oameni adevărați, se transformă în niște entități stranii, pe care nu ai vrea să îți risipești nici măcar aerul din jur, darămite aerul din interior.
Drum bun, Aloisiu. Nu te vom regreta.
