Evoluția marketingului rural

În secolul trecut, când eram eu copil, vedeam rareori, toamna, pe străzile din satul bunicilor mei un hornar care mergea agale pe jos și striga:

curăăăăăăăățăăăăăăăm coșuuuuuuuuuuri, coșuuuuuuuuuuuuuuuuuri curățăăăăăăăăăăăăăăăăăăăăăăăăăăăm

Apoi au mai trecut anii și, prin alte sate prin care m-a dus viața mai auzeai:

măăăăăăăăăăăăăăăături, avem măăăăăăăăăăăătuuuuuuuuuuuuuuuuri, măăăăăăăăăătuuuuuuuuuuuuuri

Ba chiar în unele margini de orașe mai auzeai sticleeeeeeeeeeee goaaaaaaaaaaaaaaaaaaale luăăăăăăăăăăăăm, sau fiaaaaaaaaaaaaareee veeeeeeeeeechi luăm – dar ăștia, practic, nu făceau marketing, că nu aveau nimic de oferit, doar de luat.

Apogeul vânzării pe străzi îl văd tot la 2-3 zile, în ultimele săptămâni.

Acum nu mai e un coșar murdar care merge pe jos, încet. Nici vreo căruță trasă de vreo gloabă din care o femeie vinde mături, mături avem!

Nu, acum un Mercedes Vito alb și strălucitor, care pare destul de nou, bate străzile liniștitului nostru sătuc.

Și din el, folosind o portavoce – care pare și aia destul de șmecheră – un domn strigă:

pepeni, pepeeeeeeeeeeeeni, avem pepeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeni!

foto: watermelon via shutterstock

Adevărata valoare a unui ziar bun

Poate o să vă mire, dar la mine-n sat nu există ziare. Adică, reformulez, nu există NICI UN ZIAR. Și nu mă refer la faptul că nu există ziare la vânzare, nu. Mă refer la faptul că nimeni n-are un ziar în casă. Ceea ce face ca un ziar, de preferat cu multe pagini, să devină o marfă tare rară și prețiosă.

Păi știți voi câte utilități poate avea un ziar bun, cu multe pagini, într-o casă de om ? În primul rând, de exemplu, nu există ambalaj mai bun pentru slana și cârnații afumați de la Adi din Hăghig. Și Adi face niște cârnați așa, la un metru și ceva bucata, e nevoie de multe pagini. Apoi, geamurile de la stradă se murdăresc repede, că trec mașini (da, avem și mașini, avem chiar și asfalt, dacă e). Păi se știe de pe vremea dacilor că nu există cârpă mai bună pentru spălat geamurile decât hârtia de ziar!

Ca să nu mai zic că e cel mai ușor să aprinzi așchiile de la grătar cu pagini de ziar făcute șomoiog. Deci, nu mai zic asta.

Ei bine, așa am învățat să apreciez această marfă – ziarul. Cam cum înveți să apreciezi toate lucrurile, atunci când începi să le simți lipsa. Mai întâi, am mers la oamenii de la brutărie – băi nene, n-aveți și voi un ziar ? că-mi trebe. Mno, n-aveau. Apoi am mers la tanti Lina, mama lu’ nea Sile (ăla căruia i-am răspuns greșit, e plecat din țară acum). N-avea tanti Lina, nu mai văzuse ziar de cine știe când. M-am dus mai departe, spre capătul străzii, la nea Nicu și la nea Doru – bre, n-aveți un ziar vechi prin casă ? Măcar niște pagini, acolo ? Nope, n-aveau.

Și o întâmplare fericită m-a adus ieri lângă un magazin Inmedio, la noul mall Coresi. Și m-a străfulgerat ideea luminată – uite ziare, tataie, ia ziare! Am pus mâna pe primul, părea grosuț, zic clar, ăsta e. Cât costă ziarul ăsta, prietene ? 1.50. Bun, l-am luat și-am plecat. După doi pași, m-a lovit inspirația – de ce nu iei mai multe, bă dudă ? Și-am mai luat două. Știți… e același ziar, nu vreți altele ?

E greu să descriu fața vânzătoarei când a văzut un ciumpalete cumpărând 3 exemplare din același număr al publicației Click.

Dar cine face geamurile impecabile azi, aud ? Și are și de dat la vecini, dacă e!

foto: newspapers, via shutterstock

 

 

 

Povestea berzei din Schitu

După cum bine știți, eu am darul de a abera fără limită – aberatio in integrum ar fi numele meu latin, dacă n-aș fi dac (nu vă mințesc, inițialele mele sunt D.A.C. și nu, NU voi spune de la ce vine D-ul, deal with it!)

Și mă trezesc așa, câteodată, scoțând din negurile minții mele niște povești care mai de care mai trăsnite și mai șugubețe, de-ajung oamenii să se prindă că de fapt nu-s amuzant, cum cred ei, ci doar razna. Dar această snoavă este absolut reală și nu doar că se întâmplă în realitatea concretă și dură ca oțelul Krupp a României reale, dar se mai întâmplă și fix în zilele noastre.

Ce se-ntâmplă: deci un sătean din Schitu Golești, jud. Argeș, avea necaz pe-o barză. Și pas cu pas, zi de zi, necazul ăsta a devenit din ce în ce mai mare – 21 de ani s-a tot supărat cu barza. Nu știu de ce, nu-i plăcea lui că barza și-a făcut cuib în dreptul casei lui. În fine, după eforturi și insistențe, după un ordin al ministrului Mediului și un aviz al Academiei Române (băi tată!) a venit o echipă de specialiști să ia cuibul berzei cu mare atenție și delicatețe, că de aia ierea specialiști, și să-l mute pe alt stâlp. Întreg, așa cum era inițial, ca să nu streseze biata pasăre. Ca necazul, nici n-au început bine și l-au făcut praf, pentru că l-au scăpat sau ceva. Deci l-au distrus, da ? Au încercat cumva să-l reconstruiască, sigur că nu le-a ieșit, au încropit cevașilea acolo – lasă, nene, merge și-așa.

În acest material video avem bucuria unui dialog absolut halucinant, de români adevărați:

Reporter: Este suficient atât?

Muncitor: Da.

Reporter: Restul cine va construi?

Muncitor: Barza, bineînțeles, că nu pot să îi fac eu cum vrea ea.

Bun, ai zice că e România și-ai merge mai departe, să vezi ce imbecilități mai spun politicienii. Când, deodată, când nimeni nici nu se mai gândea, ce să vezi ?! A venit barza acasă, nene!

Ei, și-abia acum sătenii și-au dat seama de nenorocirea adusă pe capul bietei înaripate. Și dă-i cu plâns, nenică!

Reporter: De ce plângeți, doamnă?

Localnică 1: Mi-e milă de ea.

Reporter: Vă e milă de ea?

Localnică 1: Nu mai are casă.

Știți cum e românul, săritor, da ? Nu te-ar lăsa la greu, nici să-l pici cu ceară, că ești om, că ești fiară, românul face totul ca să fie bine. Și după o matură chibzuință, au găsit și soluția prin care să ajute concret și eficient biata pasăre, confuzată că și-a pierdut căsuța.

Vă rog să nu beți apă sau să nu mâncați, ca să nu vă înecați, da ?

I-au desenat un indicator. Cu cuvinte. Berzei. I-au scris berzei ce să facă.

vanatoare

Aici puteți vedea răvășitoarea poveste.

În cuvintele nemuritoare ale marelui Thor Heyerdahl (parcă), AȘA CEVA NU EXISTĂ!

Cugetare rurală de la sat

Când m-am mutat prima oară la casă, după o viață trăită la bloc, m-am surprins deseori privind cerul limpede, ascultând liniștea perfectă și respirând aerul curat, întrebându-mă: băi dudă (așa-mi mai spun eu mie, băi dudă), de ce naiba ai stat tu toată viața la bloc, când uite ce frumos e la țară, de parcă întinerești, în loc să îmbătrânești ?

Ei bine, ieri și azi am aflat răspunsul exact, precis ca un ceas elvețian, la această întrebare

viata-la-tarafarmer, via shutterstock

Pentru că la țară muncești, nene, nu te joci! Adică nu doar la jobul tău, sau ca freelancer, sau ca ce-oi fi tu acolo, nu-i treaba mea cu ce te ocupi. Pe lângă activitatea zilnică prin care produci lei și alte monede, mai ai încă una, fizică, grea, care de obicei te costă leii pe care-i câștigi cu munca ta de zi cu zi.

E greu, nene. De aia am stat la bloc.

Dar, hei, cine are peste câteva luni roșii, gogoșari, castraveți, salată (comandă specială), ceapă, usturoi, mărar și pătrunjel ? Muhaha!

 

Curățenia de primăvară

de Adina, de la Cluj

Unul dintre avantajele de a sta la casă e faptul că nu te plictisești niciodată. Nu dacă ai crescut la casă, iar obiceiurile pe care le avea bunica ta pe vremea când tu furai mere de la nea’ Ion le regăsești acum la vecinii din ditamai capitala Ardealului. Adica 20 de ani mai târziu.

Iar vecinii mei sunt harnici. Dacă ar exista un concurs în care marele premiu să se acorde pentru “cel mai harnic vecin dintre vecinii harnici”, vecinii mei ar lua premiul întâi, cu coroniță.

Ieri, trei dintre ei, adica tot atâția câți văd eu de pe terasa unde luzăresc stalkerindu-i, s-au apucat să-și toaleteze copacii din curte și din fața caselor. Cel din stânga a fost mai rapid – după masă deja făcuse un foc mare unde ardea crengile tăiate și care umplea strada cu fum alb, înecăcios. Cel din dreapta învârtea foarfecele în mâini fluierând – el are doar un măr pricăjit, iar crengile căzute, așa cum se înțelesese deja cu cel care veghea focul de tabără, avea să le arunce peste gard, să ardă acolo.

În tot timpul ăsta, cei de vizavi lucrau în echipă. Un bărbat era cățărat pe scară, unul jos, iar o femeie mătura trotuarul. Aici vine partea interesantă, pentru care, dacă ar exista un concurs în care marele premiu să se acorde pentru “cel mai harnic vecin dintre vecinii harnici”, vecinii mei ar lua premiul întâi, cu coroniță.

După ce domnul de pe scară a terminat de ciopârțit copacul, cei doi de jos au adunat crengile cu o implicare ce ar trebui să le dea de gândit tuturor vecinilor harnici din lume. Doamna a măturat trotuarul, a măturat și o parte din șosea, l-a chemat pe domn, împreună au împins Dacia pe care n-am văzut-o pornită de când stau aici, a măturat sub mașină, după care, cu un aer mulțumit, au împins Dacia la loc.

Așa se face, dom’le curățenie!

vecini

 

curious woman, via shutterstock

Viața la țară 3

Pe undeva, e lesne de înțeles de ce-mi place să stau la țară. Am trăit toată viața la bloc, dar în vacanțe mergeam la bunici – care stăteau la sat. 30 de ani mai târziu, redescopăr lucrurile alea simple și faine care, în copilărie, erau legate de vacanțe. Să faci curat prin curte, să ieși la o tacla cu vecinul. Să ai la îndemână pâine, carne, brânză sau ouă de casă. Îs chestii faine, despre care am mai zis. Și am și noroc de vecini faini, ceea ce face experiența cu atât mai faină.

Și, mai mult de-atât, chiar – lumea a evoluat, viața la sat a evoluat și ea, iar eu descopăr necontenit chestii noi și fascinante.

Spre exemplu, la noi în sat este o benzinărie, că e un sat evoluat. O benzinărie ca toate benzinăriile.

Ca toate benzinăriile, are pompe de benzină și motorină (cu prețuri mai mari decât la oraș, că ne permitem), are rafturi cu uleiuri de motor și de mai știu eu ce. Ca toate benzinăriile, are rafturi cu chestii de ronțăit și frigidere cu apă sau sucuri. Sau cu bere, sau cu energizante

Însă are și ceva diferit.

Pentru că eu, cel puțin, n-am mai văzut asta în nici o benzinărie. Din lume. Da, din toată lumea asta mare!

benzinarie

 

Dincolo de loialitatea pentru un brand local de bere, pe care o apreciez, da, alea sunt ouă. Nu-mi dau seama dacă la vânzare sau le pusese cineva să stea la rece, să nu se strice. Dar pe ele scria 1.02, ceea ce sper să fi fost data producției, nu termenul de valabilitate, că nu e bine să mănânci ouă vechi.

Viața la țară 2

Am mai zis că eu am noroc de niște vecini super faini.

Așadar, constatam ieri cu oarece tristețe că s-a topit zăpada. Și a lăsat o mare băltoacă în fața porții mele, din care jumătate a curs în curte și jumătate a rămas acolo. Și nu se ducea, nene, pe calea ei de băltoacă, cum a fost scris să se întâmple băltoacelor! Nu voia și pace.

Mno, și ieri am fost dus în sat cu doru’ (nu cu nea Doru, care are barul de pe stradă, ci așea, cu doru’, generic). Și când m-am întors, era un vecin în fața porții. Ne-am dat binețe și am vorbit, cum se cuvine, despre vreme. După care a mai venit un vecin. Și au constatat amândoi problema mea cu băltoaca.

Nu e bine, domnu’ Andrei, trebuie să spargeți gheața de dedesupt, altfel nu se duce. Aveți un târnăcop ? Am. Îl aduc, între timp vine și-al treilea vecin.

Și-amu imaginați-vă reclama aia cu Dorel. Unul dă cu târnăcopul, ceilalți stau în jurul lui și dau indicații. Nu e bine, mai tare, mai adânc, mai la stânga. Gata, v-ați imaginat ?

Mno, cam așa a fost și la mine.

Doar că vecinii mei, care am mai zis că sunt super faini, nu dădeau indicații. Nu, ei se întreceau în a-mi lua târnăcopul din mână, să-mi arate ei cum să dea. Și dacă-i lăsam, îmi făceau șanțul ăla mult mai bine decât l-am făcut eu. Ba poate că-l și curățau și plantau și floricele sau ceva.

tarnacop

 

pickaxe via shutterstock

Dar mi-a fost jenă, io ficior în putere și ei oameni de peste 70 de ani…

acest articol a fost scris de pe un UTOK i800

 

 

Viața la țară

de Duiliu Zamfirescu
de Andrei Crivăț

– Domnu’ Andrei, ia stați așa!
– Ia ziceți, nea Nicu, ce-i baiu’ ?
– Domnu’ Andrei, face nevastă-mea zacuscă. Acum coacem ardeii. Vreți 2-3 borcane ?
– Sigur că vreau. Cât costă ?
– A, nu costă, că noi nu vindem, da’ dacă suntem vecini…

Dincolo de mulțimea de avantaje și dezavantaje pe care le implică viața în afara orașului și locuitul într-o casă pe pământ (se știe de pe vremea dacilor, la bloc viața e mai ușoară, la casă tot timpul e ceva de făcut – și așa este!), viața la țară e cu adevărat faină când ai norocul să dai de vecini faini. Și eu am cam avut. (se poate și să nimerești prost, totuși).

În noul meu sat, ziua de gunoi nu mai e joi. E vineri. E mai bine așa. Vineri am scos tomberonul și-am plecat oraș, să vizitez Taverna, unde urma să stau o oră-două. Dar am stat mult mai mult, că mi-a plăcut, și-am ajuns acasă noaptea. Tomberonul meu nu mai era. Ei bine, îmi zic, Crivăț, na că ți l-a furat, trebuie să iei altul. Să te înveți minte – data viitoare roagă și tu un vecin să aibă grijă.

Doar că nu-l furase nimeni. Vecinu’ Mitică a văzut că nu-i mașina la poartă și l-a băgat în curte, să nu mi-l ia cineva. Mi l-a dat a doua zi dimineață. A avut el grijă, fără să-l rog.

Acum câteva zile, brutăria mea de casă, să zicem așa, Mons Mellis (am scris despre ea pe Prin Brașov) a lansat un sortiment de plăcintă cu brânză sărată. Am gustat, mi-a plăcut rău de tot, azi mi-am propus o zi de depravare, așa că m-am dus să-mi iau. N-aveau, am fost foarte trist. Dar s-au apucat să facă și m-au chemat după vreo oră – e gata, haideți s-o luați. Mi s-a părut foarte, foarte drăguț.

Și mai sunt o mulțime de astfel de mici chestii. Discuțiile cu vecinii mei sunt atât de faine încât, dacă nu-s prins cu oarece, dacă-i văd pe stradă ies să stau cu ei la povești. Au un umor simplu, dar natural și așa, cumva, plin de vorbe înțelepte. Plus, povestesc tot felul de minuni din istoria recentă a statului. Iar eu stau și-i ascult cu gura căscată și mă gândesc că toată viața mea de adult am stat la bloc. Ani pierduți, pentru mine.

Dar sper să am vreme să recuperez.

summer-landscape

 

summer landscape via shutterstock

 

 

Importanța ritualului în comunitate

Zilele de joi sunt foarte importante în comunitatea mea.

Când m-am mutat la curte, încă din prima zi am observat un ritual pe care toți vecinii mei, indiferent de religie sau opțiuni politice, îl execută cu sfințenie în fiecare joi dimineața. Spre uimirea mea, m-am surprins adoptând acest ritual din prima secundă. Ba, ca să fiu sincer, prima oară l-am executat chiar în pas alergător.

În principiu, din ce-am observat până acum, în general noii mei vecini se trezesc dimineața, pe la 7. După o vreme, ies în curte și beau cafeluță. Cum și eu fac același lucru, ne salutăm, vorbim un pic despre vreme, după care fiecare merge la treburile lui.

Ei bine, joia intervine un pas în plus în tabieturile noastre matinale. Pas pe care, dacă l-aș ignora, aș avea de suferit crâncen toată săptămâna.

Joia e singura zi în care se ridică gunoiul. Dacă nu scoți tomberonul la timp, ratezi momentul și timp de-o săptămână viața n-o să fie simplă. Lucru pe care l-am învățat pe pielea mea.

Ce câine să-mi iau ?

Peste doar câteva zile va începe o nouă etapă din viața mea. O etapă la care visez de niște ani buni, deja – voi locui la țară. Într-o comună a Clujului, nu prea departe de oraș, dar suficient de aproape de munte.

Motiv pentru care presimt că o vreme, pe acest blog, am să vă stresez cu tot felul de întrebări legate de răsaduri de roșii și gogoșari, despre cum facem vin, despre ce balansoar alegem noi la casă, despre cum udăm grădina și multe alte chestii de genul ăsta.

Dar prima dintre ele este asta: vreau musai musai câine.

După vreo săptămână de dat de-a dura pe net, oscilez între ciobănesc german și ciobănesc caucazian. Îmi plac și multe alte rase de câini, dar e clar că vreau un câine mare și fioros, pe care o să-l cheme Ratko – cum altfel ?

dog

 

foto

Problema e că eu n-am avut niciodată câine, ăsta o să fie primul. Așa că vă rog insistent să-mi dați sfaturi. Cum aleg ce câine îmi iau ? La ce să fiu atent ? Dintre astea două rase, care mi s-au fixat în cap, ce să aleg ? Știu, și labradorii sunt ok, și alții, am înțeles, dar eu vreau unul dintre ăștia doi. Care e mai isteț, care e mai ușor de dresat ?

Dați cu sfaturile!