Când vine de unde nici nu te-aștepți

© Timrobertsaerial | Dreamstime.com

Hei, salut, long time ștcl*

A venit, așadar, acel moment din semestru când scriu pe acest blog. Dar nu asta contează.

Să vedeți ce mi s-a întâmplat, oamenilor! E incredibil, n-o să vă vină să credeți, șocant aș zice că poate-i prea mult.

Cum veneam eu aseară acasă, de la o cinstită întrunire, să tot fi fost.. nu știu, dar târziu, oricum, găsesc un bilețel în ușă. Salut, sunt vecinul, sună-mă. Amu, era prea aproape de 1 noaptea să-l sun pe om, are și copil mic, las că-l sun mâine, zic. Tu-i ceapa căprii mă-sii, zic, că precis s-a spart vreo țeavă și tre să sparg și să repar, zic. Tu-i ceapa căprii mă-sii, zic, și mă culc.

În mod neașteptat, s-a făcut apoi dimineață și l-a sunat pe om. La 8. Fix. Am zis eu că aia e o oră bună.

Și-acum urmează incredibilul, n-o să vă vină să credețiul ștcl*

Nu s-a spart nici o țeavă. Omul n-o să fie în zonă o vreme și mi-a zis că pot folosi locul lui de parcare, cât e liber.

După cum știe toată lumea, mai puțin cine nu știe (©), e un pic nasol prin orașul București dacă n-ai loc de parcare. De aia e sfânt să ai lucrul tău, ca-n bancul cu studentul arab la Berlin (îl știți, da?). Dar pentru cine nu posedă ca să-și permită loc de parcare, ușor nu e. Au fost zile când am dat ture în jurul blocului 30-40 de minute, în așteptarea nervoasă a eliberării unui loc. Locul de parcare este, așadar, ceva extrem de prețios.

Azi am parcat pe noul loc. Cu mândrie, cu entuziasm, cu o nouă speranță în suflet. Uite, frate, că există momente de bunătate și omenie random.

Că-l pot folosi 1 zi, 1 lună sau 1 an – efectiv nu are importanță. Gestul în sine este incredibil. Nu eram prieteni, doar ne mai întâlneam la lift. Și nici măcar nu știu cum îl cheamă pe acest vecin, dar dacă ajunge vreodată aici, doresc să știe: mulțumesc tare, omule, n-am văzut-o venind.

*ștcl = și toate celelalte

Curățenia de primăvară

de Adina, de la Cluj

Unul dintre avantajele de a sta la casă e faptul că nu te plictisești niciodată. Nu dacă ai crescut la casă, iar obiceiurile pe care le avea bunica ta pe vremea când tu furai mere de la nea’ Ion le regăsești acum la vecinii din ditamai capitala Ardealului. Adica 20 de ani mai târziu.

Iar vecinii mei sunt harnici. Dacă ar exista un concurs în care marele premiu să se acorde pentru “cel mai harnic vecin dintre vecinii harnici”, vecinii mei ar lua premiul întâi, cu coroniță.

Ieri, trei dintre ei, adica tot atâția câți văd eu de pe terasa unde luzăresc stalkerindu-i, s-au apucat să-și toaleteze copacii din curte și din fața caselor. Cel din stânga a fost mai rapid – după masă deja făcuse un foc mare unde ardea crengile tăiate și care umplea strada cu fum alb, înecăcios. Cel din dreapta învârtea foarfecele în mâini fluierând – el are doar un măr pricăjit, iar crengile căzute, așa cum se înțelesese deja cu cel care veghea focul de tabără, avea să le arunce peste gard, să ardă acolo.

În tot timpul ăsta, cei de vizavi lucrau în echipă. Un bărbat era cățărat pe scară, unul jos, iar o femeie mătura trotuarul. Aici vine partea interesantă, pentru care, dacă ar exista un concurs în care marele premiu să se acorde pentru “cel mai harnic vecin dintre vecinii harnici”, vecinii mei ar lua premiul întâi, cu coroniță.

După ce domnul de pe scară a terminat de ciopârțit copacul, cei doi de jos au adunat crengile cu o implicare ce ar trebui să le dea de gândit tuturor vecinilor harnici din lume. Doamna a măturat trotuarul, a măturat și o parte din șosea, l-a chemat pe domn, împreună au împins Dacia pe care n-am văzut-o pornită de când stau aici, a măturat sub mașină, după care, cu un aer mulțumit, au împins Dacia la loc.

Așa se face, dom’le curățenie!

vecini

 

curious woman, via shutterstock

Dragoste cu năbădăi în Bună Ziua

buna ziuaÎn cartierele astea “moderne”, cum e cartierul Buenos Dias din Cluj-Napoca, se mai întâmplă niște imagini pitorești de ghetou, cu blocurile destul de apropiate între ele. Uneori, atât de apropiate încât oameni din blocuri aflate față în față își pot da mâna – sau se pot scuipa, după cum devine cazul.

În orice caz, apropierea asta o fi utilă din vreun punct de vedere social (nu-mi dau seama din care, da’ trecem peste), dar e sigur că implică și niște interferențe de intimitate care nu pică mereu bine.

Spre exemplu, anul trecut, de ziua mea, petreceam foarte decent cu prietenii TVdece și cu prietenii Mone, beam un vin sau ce făceam noi acolo, ronțăiam un fursec și ascultam, nu foarte tare, (probabil o) muzică sârbească. Doamna din blocul de vizavi urla la mine să dau muzica mai încet, deși proprii mei vecini (de-alături, de dedesubt) n-aveau nici o problemă. Nu vreau să spun, Doamne ferește, că doamna din blocul de vizavi ar fi vreo cretină isterică, nici poveste! Doar că muzica la mine nu era chiar așa tare și că eu îi spuneam, cu politețe, să-mi dea pace, că-i ziua mea, iar ea răspundea cu cuvinte grele, de batjocură și cu jigniri la adresa mea, care mă știți un finuț și-un cumsecade, precum și la adresa mamei mele care, săraca, CHIAR n-avea nici o vină în situația aceea, nefiind nici măcar în același oraș cu noi.

Da’ deviez.

Ideea era că apropierea dintre blocuri duce la niște interacțiuni ciudate între oameni.

De exemplu, acum vreo două zile, doi domni, unul dintr-un bloc și altul dintr-un alt bloc de-aici, de la noi din ghetou cartierul rezidențial Buenos Dias, blocuri nu lipite, da’ foarte apropiate, aveau o polemică dură, argumentată contondent cu referiri la mame, la morți, la Stalin (‘tă-te Stalin de imbecil nesimțit!), la mândrul Soare (‘tă-te Soarele de cretin notoriu! – deși, sincer, eu nu-l știam pe domnul acela, nu cred că era așa notoriu) precum și la rasă (‘tu-vă-n gură rasa aia de mocani ajunși la oraș!). Nu știu de la ce s-au aprins așa tare, da’ vă spun doar că discuția era purtată între două balcoane aflate la etajul 2 al fiecăruia dintre blocuri. Între doi domni slăbănogi și ușor trecuți. Nici nu știu cum s-a încheiat, că m-am dus să-mi fac făcutele. Dar știu că se certau pe viață și pe moarte, nu alta!

Bun.

Azi dimineață porneam eu spre oarece loc, măcinat de gânduri și complet neatent la realitatea înconjurătoare. Și deodată, cu un al 6-lea simț pe care nu mi-l explic niciodată (și care mă face să cred că ori am fost Rambo într-o viață trecută, ori am să fiu într-una viitoare, că prea simt pericolul câteodată!), mă prind că în dreapta mea, la vreo 2 metri, e unul dintre cei doi duri de mai sus; iar la vreo 3 metri în stânga mea, cel de-al doilea dur își plimbă… câinele, să zicem, dacă putem numi câine chestia aia mică și gri.

Bătaie!, îmi zic. Și rămân pe loc. Nu știu dacă pentru a-i despărți în caz de ceva, sau pentru a vedea care dă mai bine cu pumnu’, că nu se știe când ajung și eu la polemici dure cu vreunul dintre ei, sau pur și simplu să le dau două perechi de pălmi și să-i învăț să-și respecte vecinii și să vorbească frumos, că-s copii prin cartier. Chiar nu știu de ce, pur și simpu mi-am dat haina jos, mi-am ridicat mânecile și calculam distanțe și variante diferite de intervenție.

Îmi crescuse adrenalina, mi se îngustase orizontul, mi se încetinise timpul – mă rog, mai știți și voi, mă gândesc, cum simți când o cafteală e iminentă.

Se văd și ei, unul pe altul, simt tensiunea crescând exponențial și mă pregătesc de ce-i mai rău. Când ăla cu javra frumosul cățel de casă spune, cu cea mai calmă voce din lume:

– Servus, Gigel (sau cum l-o fi chemat). No, da’ ce faci, unde-ai fost ?

– Servus, Costel (sau cum l-o fi chemat). Da’ uite, no, am fost la Oncos să iau pâine, că pune nevasta masa, blablabla

Pe puțin 30 de secunde mi-a luat să revin la realitate. Pe puțin. 30 de secunde în care am rememorat cu Stalin, cu rasa și cu soarele… Nici n-am auzit ce-și spuneau la început, atât de încordat eram. Am tras aer adânc în piept, mi-am spus un sincer “bă Crivăț, ești prost tare, bă; și cam dement”, m-am suit în mașină și-am pornit încet. Am oprit lângă ei, am dat geamul jos și le-am zis “s-aveți o zi bună, sănătate!” și-am plecat mai departe, să-mi văd de-ale mele. Se uitau ei lung la mine, da’ să vedeți ce lung mă uitam eu când i-am auzit vorbind despre cum s-a făcut cald și frumos la Cluj…

#truestory, mates!

Avantaje nebănuite ale sportului

V-am mai zis că de-o vreme merg la Gimmy, ca să fie bine.

Ei bine – o iau un pic pe ocolite – eu la Cluj locuiesc într-un bloc nou, aflat într-o zonă nouă, aflată în plin praf de construcții în plin avânt de dezvoltare economică. Motiv pentru care se construiesc 3 case/miniblocuri pe o rază de 50 de metri în jurul balconului meu. Oamenii care lucrează la ele sunt extrem de conștiincioși. Atât de conștiincioși, încât o vreme i-am bănuit că n-ar fi români. Ei încep lucrul cu precizie în fiecare zi la ora 7.15. Dar știți cum ? La toate cele 3 case, deși sunt echipe diferite, firme diferite etc. Toate 3 echipele de muncitori încep să lucreze la ora 7.15, de luni până sâmbătă inclusiv. Cu sfințenie. Ar trebui premiați sau ceva.

Ei bine… eu mă trezesc la 6. La 6.45 plec la sală. Când plec eu, e liniște totală.

Vă dați seama ce țeapă uriașă le trag ? De două săptămâni, nici una dintre echipe n-a mai reușit să mă trezească. De două săptămâni, le dau cu flit la plecare.

Și dacă nu mergeam zilnic la Gimmy, n-aș fi cunoscut niciodată bucuria asta.

Voi, cei care aveți vecini care dau cu bormașina zilnic la ora 8… să mă credeți, senzația e foarte plăcută. 🙂