Eram săptămâna trecută un pic uimit că Micutzu s-a băgat într-o ceartă cu niște băieți de care – mă scuzați – n-am auzit.
Între timp, însă, am aflat toată povestea – și îi dau totală dreptate.
Omul a intrat într-o dispută legată de bere. Bergenbier Fresh vs Bergenbier Nefiltrată din Grâu. Ei bine, dacă el ține partea berii nefiltrate, eu țin partea lui. Am zis. Berea cu lămâie, cum e Bergenbier Fresh, e pentru fete 🙂
Și cam așa a arătat disputa lor:
Voi de care sunteți ?
Am mai zis (și-o să mai zic, și-o să susțin din toate puterile) că sunt un fan pe viață al Martei Ușurelu și al echipei sale de la Revista Biz și al tuturor lucrurilor pe care le fac oamenii ăștia.
Tocmai mi s-a arătat că am gusturi fine, întrucât, conform BRAT, Revista Biz este pe primul loc în topul revistelor de afaceri lunare și bilunare.
Și mă bucur că e așa. Pentru că știu povestea revistei, știu cât a luptat și cât luptă Marta pentru această revistă, și cât muncește alături de echipa ei să facă chestii foarte faine. Foarte faine, zic – uitați-vă doar ce coperte excelente au scos de-a lungul vremii. De evenimente nu mai zic, că am tot zis 🙂
Acum, Revista Biz lansează – prin Blogal Initiative – o provocare pentru bloggeri. Mai mari sau mai mici, mai vizibili sau nu, dar musai cu idei creative.
Obiectivele campaniei de crestere a recunoasterii brandului Biz
In aceasta campanie asteptam din partea bloggerilor implicati propuneri de promovare inedite/cat mai creative pentru Biz . Speram sa ne oferiti o abordare out of the box pentru o revista printata.
Pentru cei interesati, echipa BIZ ne-a rugat sa va informam ca sunt disponbili pentru orice alte informatii, detalii doriti (imagini, cifre, interviuri cu membrii echipei Biz)Premiile campaniei
premiul 1 = 700 euro
premiul 2 = 3 telefoane HTC Wildfire
premiul 3 = 5 invitatii la bizsmscamp editia de iarnaDurata campaniei: 6 septembrie – 20 septembrie, 23:59
Castigatorii vor fi anuntati pe 24 septembrie.In semn de apreciere a implicarii, toti bloggerii care participa la campania de crestere a recunoasterii brandului Biz primesc un abonament pe un an la revista Biz.
Mai multe detalii despre campanie găsiți aici.
Dați drumul ideilor creative, că 700 de euro nu-s de colo, pentru nimeni. Succes 🙂
E unul dintre cele mai faine proiecte pe care le-a făcut vreun blogger clujean vreodată, de când există bloguri. S-au făcut de-a lungul anilor multe chestii faine, se vor mai face, dar acest proiect ridică un pic ștacheta. Părerea mea, zic.
Răzvan și Alina vor aduce la Cluj o samă de bloggeri nu pentru a vizita orașul, ca niște turiști obișinuți, ci pentru a face cunoștință cu câteva dintre reperele cele mai de seamă ale Clujului, câteva companii care au făcut succes, ca să zic așa, pe plan național și internațional. Câteva firme care fac Clujul să fie CLUJ.
E un alt mod de-a cunoaște acest oraș și-o parte din istoria lui recentă.
Și e un mod de-a face companiile să vadă direct că bloggerii sunt oameni, cum bine zice Liviu. Ideea întâlnirii directe dintre bloggeri și companii îmi place mult și fac multe (nici nu știți voi cât de multe, încă 🙂 ) să o susțin.
Mi se pare corect, în acest sens, să felicit Farmec, Ursus, Webfactor, Banca Transilvania și ceilalți sponsori și parteneri pentru că au ales să susțină ideea faină a TVdece-ilor. Și să fiu mirat, într-un mod pozitiv, că Primăria Cluj-Napoca dă din nou dovadă de deschidere față de proiectele provenite din online.
So… dacă sunteți în Cluj sau prin Cluj între 9 și 11, join the tour. N-o să vă pară rău, promit.
În week-end am fost la Brașov, unde un frate de-al meu – mno, singurul, da’ așa îmi place mie să-l necăjesc, începând de-acum – și-a dat doctoratul.
De fapt, dacă mă gândesc bine-bine de tot, și l-a luat, nu și l-a dat. Adică s-a dus acolo îmbrăcat frumos tare și a vorbit despre o nouă filozofie de viață (sau poate o nouă religie) – Aplicații ale inteligenței computaționale în Data Mining.
Zic o nouă filozofie de viață sau religie deoarece, deși eu n-am înțeles nimic din ce-a povestit, ăia din comisie – oameni de samă, toți numa’ doctori, da’ fără stetoscoape – erau tare fericiți. De unde am dedus că chestia asta o fi vreun nou tip de curent hedonist sau ceva, că prea se bucurau. Sau poate le-a spus pe limba lor că a cumpărat Universitatea și le-a mărit salariile. Naiba știe, una peste alta la final toată lumea se pupa și era fericită.
Și la urmă, tatalor – un fel de șefu’ doctorilor, da’ pe negru, nu pe alb – i-a zis lu’ bietu’ frate-meu ceva de genu’ “bine Gigi, bravo 10, atââât, gata, ești doctor în calculatoare și alte alea”.
Amu… dacă el îi Crivăț, și io sunt Crivăț. Că suntem frați, nu ? Dacă el îi alb, și eu îs alb, că suntem frați. Dacă el îi român, și io îs român, că suntem frați. DECI dacă el e doctor și eu sunt doctor, nu ?
Bun, iar s-a veselit lumea și pac! la masă. Și uite așa, mă copii, m-am trezit io, om simplu, cum mă știți, la o masă numa’ cu doctori, doctoranzi, matematicieni și informaticieni. Băi, și mi-am luat o palincă mică. Și m-am uitat, și i-am ascultat, și am încercat să-i pricep. N-a mers, am mai luat o palincă mică. Și iar uitat, și iar ascultat, și iar nepriceput. Și dacă am văzut că nu se poate și nu se poate, i-am provocat pe-o bună parte dintre ei la o discuție mai complicată, mai profundă, mai matură – despre jocuri. Ei, și unde nu m-am trezit că știau băieții de toate, până la jocuri pe HC85 (pe care ei, supradotați, le-au spart și le-au reprogramat, că-i enervau, cum a făcut frate-meu cu Supaplex când nu putea trece un nivel, acum 14 ani; da, nu era pe HC85, dar orișicâtuși)
Mno, și-amu, că eram în elementul meu, pricepeam ce se vorbește – ce puteam face ? Am plecat, în plină glorie, cât încă oamenii ăia mai credeau că știu lega două vorbe.
Și cam așa e cu doctorii. Altfel, oameni faini, pasionați de ce fac ei acolo, pre limba lor.
Nu pot să nu-i mulțumesc lui Eftimie, care a dovedit că pe drept este numit Îndrăgitul. Omul e un mare strateg, a făcut în așa fel încât să mă îndatoreze cu vreo ladă de beri. Da’ nu-i nimic, facem să fie bine.
Și doresc să le mulțumesc lui Cornel și Mirunei care, deși informaticieni din ăia, au rezistat o seară întreagă să m-asculte vorbind despre Serbia – și-apoi mă știți cum m-aprind io când vine vorba de-a doua mea patrie mumă.
Mie îmi place Micutzu (pe numele lui de scenă, Cosmin Nedelcu). E un comediant simpatic, râd rău la multe faze de-ale lui (clipul cu badigarzii intelectuali sau ăla cu schimbarea întrerupătorului sunt foarte tari, iar ăla cu injectoarele bănuiesc că-l știm cu toții).
Am căutat o vreme pe net filmări de la stand-up-urile lui – pentru că-mi place tipul, zic. Și-l vedeam așa, un băiat fain, la locul lui, cu care oricine râde. Și cu care oricine și-ar dori să stea la niște beri, cât îi de fain.
Azi aflu accidental dintr-o serie de tabloide (că eu nu citesc decât Dilema, se știe) că Micutzu s-a luat la ceartă într-o vilă din Corbeanca cu Narcotic Sound și Christian D.
Las la o parte faptul că n-am nici cea mai vagă idee cine-s Narcotic Sound și Christian D și întreb uimit: băi, Micutzu ăla nu e un tip foarte fain, așa cum pare ?
Astăzi s-a lansat blogul pe care l-am așteptat toată viața mea de adult. Încă de când nu știam că există bloguri.
Este blogul care mă reprezintă în proporție de 100%. Este blogul pe care aș fi vrut să-l am eu. Să mă laud cu el.
Este blogul care atinge sufletul meu cel mai tare, din toate. Este blogul pe care îmi doresc să-l citesc de mai bine de 10 ani, în fiecare zi să-l citesc.
Este blogul perfect.
Este Blogul de bere.
Chinezule, te iubesc tare. Da’ azi (sau de azi) te invidiez total 🙂
Nu-s într-o stare foarte bună pentru scris frumos, așa că vă povestesc succint o poveste care, până una alta, mi-a făcut ziua de azi mai frumoasă. Sper să înțelegeți de ce n-o să dau nume.
La 1 august 2008 lansam Ebucătăria. Eram super entuziast, mai ales pentru că reușisem să leg niște colaborări înainte să dau drumul la site, pentru că niște oameni din Cluj au avut încredere în mine.
După lansare, motivat de colaborările… semnate, să zicem, anterior, m-am agitat să leg și altele. Așa că vizitam tot felul de patroni și manageri de hoteluri și restaurante din Cluj, încercând (și reușind, cu unii) să-i conving că Ebucătăria e o unealtă foarte faină de promovare (pe vremea aia, blogurile culinare pe bune erau destul de puține).
Și, din patron în patron și din manager în manager, reușesc să ajung să mă întâlnesc – prin intermedierea unui prieten comun – cu un patron de hotel de 4 stele, celebru de altfel în Cluj (patronul mai mult, hotelul poate că mai puțin)
Ne vedem la cafea, în oarece zi. Omul, foarte sigur pe el – era un om de afaceri de succes, de multe milioane, iar eu eram practic un nimeni – se întinde la povești, începe să-mi explice cum e cu angajații, cu bucătarii, cu una, cu alta – practic, ne-am simpatizat, altfel nu-mi povestea el așa multe detalii. Rămâne să-i trimit o ofertă de colaborare, că îi place ideea. Poate e bine de menționat că omul n-avea nici cea mai vagă idee despre site-uri, internet, bloguri, vizitatori și alte detalii de astea neinteresante.
Extrem de încântat că am convins un om care n-are treabă cu internetul să se promoveze și în acest fel, merg acasă, concep o ofertă care la vremea aia îmi părea senzațională (un pachet care costa 500 de euro și presupunea mai multe articole, banner și alte tot felul de prostii) și îi dau mail.
Și trece-o zi. Și trec două. Și trece-o lună. Și trece un an.
Între timp, mr. O a cumpărat Ebucătăria, s-a relansat, s-a schimbat total designul, conceptul, tot.
Pe de altă parte, patronul a vândut hotelul cu pricina.
Deunăzi, primesc un mail. De la un domn, manager la un restaurant de-al patronului respectiv. Care mi-a spus (în mail) că ok, e bună oferta mea, da’ în pachetul ăla de 500 de euro eu ce mai ofer ? Doar promovare ? Pentru că pe el (managerul) nu-l interesează așa tare promovarea, ci mai mult clienții. Pot eu să garantez că un procentaj din cititorii mei devin clienți la restaurantul lor ? Pentru că ei n-au nici o garanție că cine accesează site-ul va veni să mănânce la ei.
Corect, nu ?
Repet, că simt că nu mi-am exprimat suficient de clar uimirea: am trimis o ofertă în toamna lui 2008. În august 2011, am primit răspunsul – nu pot oferi mai mult decât în oferta aia din 2008 ?
Am zis să aștept 1 an înainte să le răspund, să nu par disperat. Nu ?
PS: i-am răspuns omului, i-am zis că oferta are 3 ani și că îmi cer scuze, dar nu-mi amintesc exact detaliile.
Cunosc o grămadă de oameni care își petrec mult mai mult timp decât mine pe rețele sociale. Și se pricep mai bine la ele. Cu adevărat.
Sunt și mai mulți cei pe care nu-i cunosc. Cătălin Teniță de la Zelist povestea la SMS Timișoara, anul trecut, că sunt câteva sute de conturi de twitter care au în descriere cuvântul “specialist”.
Later edit: Mai exact, la ora actuală 148 au “specialist”, 98 au “expert” și 238 au “social media” sau SM. Mulțumesc, Cătălin.
Tuturor acestor oameni, precum și celor care, în general, se pricep bine la tot ce înseamnă internet, mecanică, fotbal, religie și istoria artei (pe lângă orice altceva, evident) le adresez câteva întrebări la care eu nu găsesc răspunsul. Și aș vrea să procedez ca la carte. Ca la Cartea Twitterului, desigur.
1. Dacă eu cunosc în offline un om de treabă, simpatic și tot, dar care pe twitter mă obosește cu informații inutile și mă plictisește cu glume foarte, foarte slabe, cum să-i dau unfollow astfel încât să n-o ia personal ?
2. De ce când vreun mic guru de pe twitter îmi dă unfollow, nu-mi dă și unfriend pe facebook ? Pe facebook sunt mai cumsecade ? Și bine, la mine mai e cum mai e – dar la cei care au twitter-ul și facebook-ul legate, de ce nu le dau unfollow ȘI unfriend ?
3. De ce a devenit mult mai grav când Gigel îți dă unfollow decât când Gigel nu-ți mai citește blogul ?
4. Și întrebarea veșnic veșnic fără răspuns – de ce pentru atât de mulți oameni unfollow-ul e o dramă, care se cere răzbunată crunt ?
Mie, ca și client de Vodafone, OMV, și alte companii din astea foarte mari, mi-ar plăcea să existe un serviciu premium: serviciu de ghidaj.
Care să funcționeze așa: să am la dispoziție un număr la care să sun și să întreb “unde-i cea mai apropiată unitate a voastră, față de locul în care sunt eu acum ?”
Și ei, pe bază de geolocație, triangulație sau mai știu eu ce altă minune a tehnologiei moderne să-mi spună “uite, mergi 300 de metri, apoi faci dreapta, apoi stânga și ai ajuns la magazinul/benzinăria/ATM-ul nostru”.
Cât de greu poate fi ? Și jur că dacă o pune în aplicare vreuna dintre companiile ale căror client sunt, nu doar că nu le cer nimic pentru idee, da’ îi mai și laud în gura mare, peste tot.
PS: înțeleg că la Vodafone ar exista o chestie de genul ăsta, Busola Vodafone (thx, Arhi). Eu unul nu știu de acest serviciu și/sau cum să-l folosesc.
Eu nu consum produse de la McDonald’s – în general, încerc să consum cât mai puțin plastic, cică nu-i foarte sănătos.
Dar un prieten s-a prins azi de-o fază faină.
Există un produs, Chicken McNuggets. Care vin în varianta de 6 bucăți și în varianta de 9 bucăți.
Varianta de 9 bucăți costă 12 lei. Și McDonald’s oferă 2 sosuri incluse în preț. În prețul de 12 lei, afișat pe panourile alea mari cu prețurile tuturor chestiilor pe care le vând ei.
Deci dacă vrei McNuggets, costă 12 lei și primești două sosuri. Doar că de fapt, McNuggets de 9 bucăți costă 9 lei și sosurile 3 lei. Dar nu poți cere doar McNuggets, fără sosuri și să plătești doar 9 lei – pentru că sosurile alea – nu-i așa ? – sunt “incluse”.
Dap, doar că de fapt sunt impuse. Acuma… de sosurile și prețurile lor mă interesează foarte puțin spre deloc. Da’ impunerile astea îmi amintesc de vremurile în care, dacă voiai să iei 2 cărți, trebuia să iei și-un kil de parizer. Era la fel de “inclus” în preț.
