Pe măsură ce înaintez în vârstă, din ce în ce mai tare și mai repede, de altfel, îmi dau seama că înțeleg din ce în ce mai puțin din oameni. Încă nu-mi dau seama dacă ăsta e un semn bun, devin mai înțelept sau ceva (m-am prins eu la un moment dat că primul semn de înțelepciune e când începi să nu mai fii absolut sigur că știi niște lucruri), sau dacă e un semn rău, în sensul că mă ramolesc. Sau poate doar am crezut că știu – tulai, că adânc filozofic mai sunt.
În fine, cumva o fi, nu asta-i ideea.
Azi am această dilemă. Inspirată de povestea reală a unei prietene care, chiar azi, în superba zi de luni, a rămas bușbe (bouche bee, pentru simandicoși) în fața unei situații de viață care, cred, devine – din păcate – din ce în ce mai obișnuită.
Să presupunem – nu-i așa ? – că noi avem un prieten. Unde noi se referă la mine, la voi, la noi și-ai noștri. La oricare, adică. Iar prieten se referă la o persoană apropiată, poate de mulți ani. Cu care împărtășim gânduri și trăiri pe care nu le împărtășim cu alții.
Mno, și într-o bună zi de luni, aflăm că apropierea asta e doar de fațadă (am zis deja, e o situație care devine obișnuită). Și că e falsă. Aflăm că persoana apropiată ne sapă, deși nu ne-am certat, aparent suntem la fel de apropiați. Ne sapă la lucru. Sau în cercul de prieteni. Sau în cercul de colaboratori – nici nu contează, important e că ne sapă.
De ce face persoana apropiată asta, de ce mimează o amiciție care nu există, e complicat de explicat – pentru că sunt, probabil, zeci de motive.
Bun, ce facem ?
A. Am vrea să-i spunem c-am aflat. Pe de-o parte, pentru că așa ar fi cinstit și eficient. Băi, Gigel, uite mă ce-am auzit că zici despre mine, drept îi ? Corect îi ?
Well, în varianta asta, în 99,9 % din cazuri Gigel va nega tot, jurându-se pe tot ce-are el mai sfânt, mai curat, că nici poveste și că mai sunt și oameni răi, invidioși pe succesele altora. După care în sinea lui de Gigel o să înceapă să ne urască și să ne sape chiar și mai tare. O situație din care nu câștigă nimeni nimic și care, probabil, la un moment dat se va termina prost.
B. Mergem pe ideea să nu-i zicem nimic. Să rămână liniște și pace în sânul colectivului. Da’ ținem minte și ne ferim.
Ok, da’ atunci nu suntem la fel de ipocriți ca Gigel ? Nu facem fix același lucru – mimăm o amiciție care nu există, din diverse motive, nici nu contează care ? Dacă suntem așa, o persoană cât de cât verticală, nu ne macină să facem asta ? Mda, parcă nici asta nu-i o soluție.
C. Nu spunem nimic și rupem relația cu Gigel.
Da, asta sună ca fiind cea mai eficientă și mai onorabilă ieșire. Doar că dacă n-avem tact să răcim încet, imperceptibil, în timp relațiile cu Gigel, dacă le rupem brusc și dur (ajută mult dacă suntem și puțin isterici, așea), Gigel o va lua ca pe un afront personal și va face totul să se răzbune *. Nu contează că noi nu i-am făcut nimic, el va simți nevoia să se răzbune pur și simplu. Și se poate ca răzbunarea lui să nu ne atingă nici cum, tot așa cum se poate să ne atingă.
Prietena de care povesteam a ales varianta 1, deși i-am spus (da, mă dau mare și deștept, știu) că exact așa se va întâmpla. I-a spus, Gigelul ei s-a jurat că nu fură, a dat fuga la o prietenă comună și i-a zis “ui, bă, incredibil ce-a mai făcut asta”. Eu îi sugerasem varianta 3, ea mi-a argumentat cum v-am zis mai sus. Varianta 2 a apărut, pur și simplu, din vorbă în vorbă -e doar teoretică.
Băi, uneori mi-e dor de niște vremuri pe care poate nu le-am trăit niciodată. De vremurile în care, dacă ceva nu-ți convenea ceva, scoteai omul frumos la duel și fie ca cel mai bun să câștigi. Era barbar, da’ avea o oarecare logică.
*– revin mâine cu o altă dilemă socială care-mi macină mințile de-o vreme
