O vizită la Fork & Cork

post pentru clujeni, îndeosebi

Nu știu exact de când funcționează restaurantul Fork & Cork (se află pe str. Mihai Veliciu nr. 63, în locul fostului “Amurg”). Eu am ajuns prima dată acum vreo două săptămâni, la o întânire pe fugă. N-am avut vreme atunci nici să studiez meniul cu atenție, nici să văd mai multe mâncăruri. Mi-am luat atunci, mai mult atras de nume, “pave de somon pe brondae de șalău sărat”. N-am avut aparat foto cu mine, dar am furat poza de pe pagina lor de facebook

 

Adevăr vă grăiesc: am mâncat somon de multe ori, în multe locuri, gătit de mulți oameni. Inclusiv de mine. Dar atât de gustos și de bine făcut ca acesta, mai rar. Iar garnitura aia… e unicat. Foarte gustoasă. Sincer, habar n-am ce înseamnă “brondae”, așa cum habar n-am ce conține (bine, m-am prins care-s ingredientele de bază, doar ce anume îi dă gustul ăla unic nu m-am prins). Dar mi s-a întâmplat rar să mă impresioneze o garnitură atât de tare.

Bun. La invitația unui bun prieten, zilele trecute am ajus iar la Fork & Cork. M-am dus pregătit – mi-am luat aparatul cu mine și-am zis să vedem pe larg ce și cum.

 

fork and cork

 

Masa noastră a început cu “somon tartar cu tapenade de măsline”. Foarte ușor, foarte gustos (au și un proseco bun, care merge de minune cu gustarea asta)

somon tartar cu tapenade de măsline

 

Și-apoi am trecut la lucruri mai complicate. Tagliatelle cu pui și ciuperci de pădure. Pastele sunt făcute la ei, puiul e marinat cumva, că are o aromă aparte, ciupercile de pădure dau o aromă unică. Mi-a plăcut.

 

tagliatelle cu pui si ciuperci de padure

 

Coaste de porc confiate. N-am idee cum sunt preparate înainte de-a fi gătite, dar carnea este incredibil de fragedă. Foarte gustos, faină prezentarea. Denumirea oficială e “confit de porc”.

 

Confit de porc

 

Amu… ce-ați văzut mai sus au mâncat prietenii cu care am fost. Eu doar am gustat câte un pic din fiecare. Eu am luat ceea ce se numește “cotlete de miel cu sufle de cartofi”. Mno, mâncarea asta arată un pic altfel decât mă așteptam eu când am comandat. Foarte bine marinată, carnea are un gust cu totul aparte și nu seamănă cu vreun alt cotlet de miel pe care l-am mâncat eu. Iar sosul ăla completează cumva fericit mielul și garnitura.

A fost un pic prea în sânge pentru gusturile mele, dacă vreți să vă comandați și vă placea carnea bine făcută, să-i spuneți ospătarului dinainte. Dar altfel, jos pălăria.

 

cotlet de miel cu sufle de cartofi

 

Iar chestia de mai jos se numește “gateau de ciocolată”. Mi-a plăcut mult, ciocolată fină și cremoasă pe un blat subțire cu fructe – un desert de oameni mari, cum spun cei de-acolo.

gateau de ciocolata

Ca să vă faceți o idee de prețuri – mielul a costat 45 de lei, confit-ul de porc 35, pastele 24 iar somonul tartar 22 de lei.

Când o să am vreme, am să merg cu siguranță să încerc și pieptul de rață cu ghimbir, dorada umplută cu pesto și roșii uscate sau o gustare numită “creme brulee de ficat de rață” – asta sună tare interesant. Până atunci, vă doresc să-i vizitați, au o mulțime de chestii faine în meniu.

Hoinar la Casa TIFF

Dr. Make își lansează la Cluj albumul (despre care vă povesteam aici) sâmbătă, la Casa TIFF.

Fericitul eveniment (ca să nu zic felicitările, masa și dansul) va avea loc sâmbătă, 16 martie, de la orele 20.00. Biletele vor costa 13 lei (pentru că e un album sub simbolul cifrei 13), iar dacă vreți să cumpărați albumul la fața locului (iar eu cred c-o să vreți, după ce-o să ascultați piesele în concert), costă 20 de lei.

“Hoina în Piața Matache” cuprinde 13 piese (că doar ce ziceam de 13) la care au colaborat Daniel Iancu (voci, block-flute), Mădălin Giambașu (chitară), Ovidiu Mihăilescu (chitară), Radu Tudoroiu (percuție), Ștefan Crăciun (chitară solo), Petre Ciobanu (pian, orchestrații auxiliare – bass, tobe, instrumente de suflat, percuții). Masterizarea albumului a fost realizată de Adrian Stavian. Printre textieri se numără, în afară de subsemnatul, Loredana Tudor-Tomescu, Lucian Avramescu, Ovidiu Mihăilescu, Liviu-Florian Jianu, Laurențiu Ghiță.

Afis Cluj Final

Prietenii albumului sunt Aqua Carpatica, Domeniile Sâmburești, ForeverFolk, Blogal Initiative, Salvați Copiii.

Și Andrei Crivăț, desigur 🙂

 

 

Cum mă văd cu cineva ?

Expresia asta, “cu cine mă văd la evenimentul X“, mă omoară încet de fiecare dată când îmi lovește timpanele.

O fi corectă, o fi logică, oi fi eu cusurgiu și fixist, habar n-am – mie îmi sună foarte aiurea.

Cum adică “mă văd” cu cineva ? Cum mă văd, eu, pe mine ? Adică mă întâlnesc cu o persoană în fața oglinzii și, în oglindă, mă văd cu persoana aia ? Sau ies din trup și asist, spiritual, de deasupra, la toată scena – și mă văd, în acest fel, cu cineva ?

Sau cum ?

Înțeleg sensul din “ne vedem” – eu te văd acolo, tu mă vezi acolo, deci ne vedem acolo. Dar îmi scapă total cum aș putea, fizic, să mă văd cu cineva, fără ajutorul unei oglinzi sau al unui ecran.

 

Un concurs cu Vaya con Dios

post pentru clujeni, îndeosebi

Oamenii de la Amprenta se ocupă și cu chestii faine, când nu-și pierd timpul cu prostii 😀

Spre exemplu, se ocupă de concertul Vaya con Dios care va avea loc mâine (13 martie), de la orele 20.00, la Sala Sporturilor Horia Demian – parte din Turneul de Adio

Iar eu am de dat 2 invitații, din partea prietenilor de la Electrogrup.

vaya

Și le voi da primei persoane care-mi răspunde corect la două întrebări simple: cum o cheamă pe solista de la Vaya con Dios și din ce țară e domnia sa ?

notă: invitațiile se vor ridica de la sediul Amprenta, str. Octavian Goga, nr. 42, Cluj-Napoca. Intrarea la concert se face începând cu orele 18.30

 

La ce folosește claxonatul ?

Nu mă refer la claxonat în general (deși îi și-acolo o discuție, da’ e alta, nu asta)

Mă refer la a claxona după o femeie atrăgătoare. Sunt sigur că voi nu faceți de astea, Doamne feri! Da’ poate ați văzut mimica unor șoferi când văd o fată plăcută: dezvoltă un rânjet superior, de vânat sigur pe prada lui, și se înfig cu forță și cu siguranță de sine în claxon.

Mno… mereu m-am întrebat: ce-l determină pe un om să facă asta ? Care-s așteptările lui cele mai optimiste ? Ce se poate întâmpla cel mai bine și cel mai frumos din lume ?

Ce-și imaginează, că fata aia se întoarce, fericită că o bagă cineva în seamă ? (că dacă îi drăguță, îi clar că visul ei secret din copilărie îi s-o claxoneze vreun gibon și e limpede că NICIODATĂ n-a mai fost claxonată și că acum se va bucura de atenție, nu ?)

Și dacă se întoarce, ce ? O să-i vadă moaca de bradpit autohton și, deodată, o să pice în genunchi și-o să zbiere “vreau să mă pipăi și să urli ESTE” ? O să-i sară în brațe și-o să-i spună “vai, necunoscutule, te visez din pruncie, te-aștept de-o viață!” ?

Serios întreb: pentru ce să claxonezi o femeie ? Care-i best case scenario ?

 

Mi-e dor

Mi-e dor de-o noapte de-acum 10-11 ani, când o copilă blondă și tulburată era all over me, într-o secundă în care nu existau limite.

Mi-e dor de nopțile de la Caru’ cu Bere, cu Cismaru și cu lăutarii. Și de mâncarea de-acolo. Mi-e dor de nopțile din Centrul Vechi, mi-e dor de noaptea aia în care am spart o sumă imensă pentru că m-am dus cu Cismaru, cu Ivo și cu alții într-un loc în care nu trebuia să mă duc 🙂

Mi-e dor să bag bani în acordeonul lui Nelu Ploieșteanu.

Mi-e dor de sume mari de bani, pe care să le sparg pe lăutari, pe mâncăruri scumpe și pe mese cu oameni pe care nu-i cunosc.

Mi-e dor de noaptea de 9 iunie 2012, când stăteam, distrus de oboseală, pe un ponton pe Dunăre, cu Andrei și cu Oana. Beam niște beri. Și Dunărea curgea tăcută, iar eu eram happy rău, că nu știam ce urmează.

Mi-e dor de zilele petrecute cu Sergiu.

 

Mi-e dor de mesele de la Charlatans, pe care le plăteam fără să-i cunosc pe oamenii de la masă.

Mi-e dor de chefurile cu tamburași de la Yugoslavia, din Timișoara.

Mi-e dor de-o noapte din Budva, când Mile nu-l lăsa pe Ruben să filmeze gagici care dansau la bară.

Mi-e dor de prieteni care nu mai sunt, de momente care nu se vor mai întâmpla și de sume pe care n-o să le mai am.

Mi-e dor de anii din urmă. Care n-au să mai vină.

O idee pentru sistemul politic

Azi, ceva politician de la PDL s-a mutat la PNL. Jurnaliștii (ce oameni!) i-au spus că uite, acum câteva luni vorbea urât de Crin și acum apare cu Crin la braț. Niște oameni răi.

Nu mă interesează povestea. Da’ mă gândeam la ceva. Zicea Vasile Dâncu ce bine ar fi să existe, ca în fotbal, o perioadă în care se pot face transferuri și o perioadă în care nu se pot face.

Foarte bună idee, dar eu o pot completa: n-ar fi tare ca transferurile de la un partid la altul să se facă tot ca în fotbal, pe bani ?

Vrea PNL un om de la PDL sau invers ? Păi să existe un tarif, un preț. Dacă e din pepiniera proprie a partidului care-l vinde, să coste mai mult. Să se negocieze. Partidul care-l vinde să poată primi un procentaj din suma cu care partidul care-l cumpără azi îl va vinde mai departe, peste 4 ani.

În acest fel ar putea și politicienii să treacă liniștiți pe la toate partidele la putere, fără să-i facă nimeni traseiști. Joci 2-3 ani la un partid, se schimbă guvernarea, te cumpără alt partid și evoluezi pentru ei.

Eventual mai dai din când în când declarații pentru suporteri. “Galeria din Modrogan/Kiseleff îmi va rămâne mereu în suflet, au fost niște ani frumoși” blablabla.

Și prețurile să fie publice, ca la fotbaliști.

Să fie titluri cu “Senatorul X a plecat din partidul Y și e liber de contract. ÎL VREI LA PARTIDUL Z ? click aici!”. Sau “Partidul X l-a achiziționat pe deputatul Y pentru suma record de Z milioane de euro!”

 

 

No, te iubesc, așe…

Mie, romantic bătrân (că imediat devin clasic, vintage sau cum i s-o mai spune zilele astea), mi-i drag să aud oameni spunându-și că se iubesc. Amu… când un bărbat și-o femeie sunt de multă vreme într-o relație și totuși încă-și spun la telefon că se iubesc, mi-i și mai drag. Da’ totuși, în majoritatea cazurilor, “te iubesc”-ul devine un fel de salut. Adică e limpede că-i din suflet și sincer și tot, da’ e o formulă cumva standard de încheiere a unei conversații. În sensul că-i bai mare dacă nu se spune, ceva nu-i bine.

Da’ nu asta-i ideea.

Oamenii din diverse zone ale țării își spun “te iubesc”-urile în diverse forme, adaptate la graiul zonei respective. Am auzit deseori bucureșteni spunând “hai. hai. te iubesc. pa pa pa”. Sau moldoveni/moldovence spunând de parcă toată soarta lor ar sta în cuvintele alea: “ti iubiesc, uăi!”.

Da’ ăi mai faini mi-s ardelenii. Chiar ieri un prieten drag vorbea cu iubita lui (cu care e de foarte mulți ani și imediat se și căsătoresc, da-le-ar Dumnezeu casă de piatră și sănătate!) la telefon. Își spun ei spusele, după care, la final, după o pauză de câteva secunde, el spune:

– No… te iubesc…

(urmează iar o pauză de o secundă, iar ea răspunde)

– No… și eu te iubesc, no…

După atâția ani și atâtea mii de “te iubesc”-uri, no…

 

Cum falsifici un record ?

Vă spuneam acum câteva zile că Amprenta și Radio Impuls o pun de-un Harlem Shake, că și-așa e cam plictiseală.

Cum a fost ?

Presa clujeana exagereaza grosolan cand zice ca au fost 2000 de “scuturatori”. Practic au fost vreo 3-400 si in spatele lor vreo 2000 care se uitau ca la urs.

De la fața locului, ne relatează Dragoș (de unde am luat rândul de mai sus) și TVdece.

Să recapitluăm un pic: se strâng 2000 de oameni, poate 3000. Să se uite. Dansează vreo 3-4 sute, maxim, după cum spun cei aflați acolo. Deci noi, organizatorii, ce comunicăm către media ? Nimic mai simplu:

Peste 3.000 de persoane au raspuns pozitiv chemarii noastre de a dansa Harlem Shake in Piata Unirii (…) “, a declarat Bogdan Radulescu, unul dintre organizatori

Mno, astea așa se fac. Evenimentele de mare succces, zic. Cine stă se uite la cârcotașii ăia care se leagă de-un amărât de 0 din coada numărului ? Ce-i un 0 în ziua de azi ?