Mie, romantic bătrân (că imediat devin clasic, vintage sau cum i s-o mai spune zilele astea), mi-i drag să aud oameni spunându-și că se iubesc. Amu… când un bărbat și-o femeie sunt de multă vreme într-o relație și totuși încă-și spun la telefon că se iubesc, mi-i și mai drag. Da’ totuși, în majoritatea cazurilor, “te iubesc”-ul devine un fel de salut. Adică e limpede că-i din suflet și sincer și tot, da’ e o formulă cumva standard de încheiere a unei conversații. În sensul că-i bai mare dacă nu se spune, ceva nu-i bine.
Da’ nu asta-i ideea.
Oamenii din diverse zone ale țării își spun “te iubesc”-urile în diverse forme, adaptate la graiul zonei respective. Am auzit deseori bucureșteni spunând “hai. hai. te iubesc. pa pa pa”. Sau moldoveni/moldovence spunând de parcă toată soarta lor ar sta în cuvintele alea: “ti iubiesc, uăi!”.
Da’ ăi mai faini mi-s ardelenii. Chiar ieri un prieten drag vorbea cu iubita lui (cu care e de foarte mulți ani și imediat se și căsătoresc, da-le-ar Dumnezeu casă de piatră și sănătate!) la telefon. Își spun ei spusele, după care, la final, după o pauză de câteva secunde, el spune:
– No… te iubesc…
(urmează iar o pauză de o secundă, iar ea răspunde)
– No… și eu te iubesc, no…
După atâția ani și atâtea mii de “te iubesc”-uri, no…
aia cu papapa de la mine o stii:)))
de la tine o știu, da’ am mai tot auzit-o după aia…
Macar bine ca isi mai spun ceva la incheiere.
las ca merge si Te pup, papa!