Adevărata valoare a unui ziar bun

Poate o să vă mire, dar la mine-n sat nu există ziare. Adică, reformulez, nu există NICI UN ZIAR. Și nu mă refer la faptul că nu există ziare la vânzare, nu. Mă refer la faptul că nimeni n-are un ziar în casă. Ceea ce face ca un ziar, de preferat cu multe pagini, să devină o marfă tare rară și prețiosă.

Păi știți voi câte utilități poate avea un ziar bun, cu multe pagini, într-o casă de om ? În primul rând, de exemplu, nu există ambalaj mai bun pentru slana și cârnații afumați de la Adi din Hăghig. Și Adi face niște cârnați așa, la un metru și ceva bucata, e nevoie de multe pagini. Apoi, geamurile de la stradă se murdăresc repede, că trec mașini (da, avem și mașini, avem chiar și asfalt, dacă e). Păi se știe de pe vremea dacilor că nu există cârpă mai bună pentru spălat geamurile decât hârtia de ziar!

Ca să nu mai zic că e cel mai ușor să aprinzi așchiile de la grătar cu pagini de ziar făcute șomoiog. Deci, nu mai zic asta.

Ei bine, așa am învățat să apreciez această marfă – ziarul. Cam cum înveți să apreciezi toate lucrurile, atunci când începi să le simți lipsa. Mai întâi, am mers la oamenii de la brutărie – băi nene, n-aveți și voi un ziar ? că-mi trebe. Mno, n-aveau. Apoi am mers la tanti Lina, mama lu’ nea Sile (ăla căruia i-am răspuns greșit, e plecat din țară acum). N-avea tanti Lina, nu mai văzuse ziar de cine știe când. M-am dus mai departe, spre capătul străzii, la nea Nicu și la nea Doru – bre, n-aveți un ziar vechi prin casă ? Măcar niște pagini, acolo ? Nope, n-aveau.

Și o întâmplare fericită m-a adus ieri lângă un magazin Inmedio, la noul mall Coresi. Și m-a străfulgerat ideea luminată – uite ziare, tataie, ia ziare! Am pus mâna pe primul, părea grosuț, zic clar, ăsta e. Cât costă ziarul ăsta, prietene ? 1.50. Bun, l-am luat și-am plecat. După doi pași, m-a lovit inspirația – de ce nu iei mai multe, bă dudă ? Și-am mai luat două. Știți… e același ziar, nu vreți altele ?

E greu să descriu fața vânzătoarei când a văzut un ciumpalete cumpărând 3 exemplare din același număr al publicației Click.

Dar cine face geamurile impecabile azi, aud ? Și are și de dat la vecini, dacă e!

foto: newspapers, via shutterstock

 

 

 

Abația. Banda desenată

În 2002, Dan Doboș publica romanul Abația. Care ulterior s-a dovedit primul volum al unei trilogii – și cel mai bun roman SF românesc scris vreodată. Are chiar mai multe premii în acest sens și, în 2010, a fost tradus în Statele Unite.

Niște ani mai târziu, doi ingineri, un scenarist, un artist grafic și un colorist s-au gândit să transpună romanul în benzi desenate. Și s-au apucat de treabă.

Încetul cu încetul, oamenii au părăsit Terra, răvășită de războaie atomice, iar ultimul lăcaș al civilizației, Abația, a rămas în Câmpia Panonică. Între zidurile acesteia sunt produse generații întregi de clone, cu ajutorul cărora sunt lucrate Planetele Agricole, care asigura hrana întregului Imperiu Galactic. Acțiunea Abației are loc cu mii de ani în viitor: mare parte din omenire face parte dintr-un Imperiu Galactic, condus de-a lungul veacurilor de Împărați și nobili mai mult sau mai puțin corupți sau incompetenți. O descoperire neașteptată îl face pe Împărat să creadă că poate elimina Abația din ecuația economică a Imperiului.

 

Fiind de capul lor, au nevoie de un pic de ajutor de la noi – și eu consider că-l merită cu prisosință, mai ales că în schimbul ajutorului oferă tot felul de chestii faine. Detalii despre proiectul lor și cum putem noi ajuta găsiți aici.

Site-ul lor oficial este ăsta, au și pagină de facebook. Iar eu abia aștept primul număr.

acest articol a fost scris de pe un UTOK i800

Ce-ai făcut, nașule ?!

Citeam postarea asta și mi-am amintit de una dintre cele mai amuzante chestii pe care le-am trăit, veci pururi. Mă rog, amuzantă pentru mine, pentru cei implicați cred că n-a fost chiar așa amuzantă.

Tatăl unui prieten din copilărie care era, întâmplător, și un impunător om de afaceri, avea o mașină foarte mare. Ceva de genul Nissan Patrol, ceea ce în anii ăia (să fi fost 95-96) era o mașină mai degrabă rară pe străzile orașului nostru. Avea, de asemenea, un fel de bodyguard (e mult zis, mai degrabă era un fel de asistent mai solid și mai destupat) care îi era, în același timp, și fin.

Ei bine, într-o bună zi, eram cu amicul meu, cu tatăl lui și cu finul. Și mergeam undeva unde trebuia parcat lateral într-un spațiu destul de îngust. Motiv pentru care nașul l-a rugat pe fin să coboare și să-l ghideze, ca să nu lovească cumva mașina din spate. Chiar așa i-a și zis:

– Finule, ia coboară și fă-mi semn, să nu-l lovesc pe ăla din spate!

Finul, foarte săritor, a coborât și a început să-l ghideze, strigând în gura mare:

– Dă-i, nașule, dă-i dă-i dă-i, hai, nașule, dă-i mai…

POC!

– … aoleo, zice finul…. aoleo, ce-ai făcut, nașule, l-ai lovit pe ăla din spate ?!

foto: car accident via shutterstock

Acrobații cu pizza

Eu am știut că Lucian e foarte bun. Încă de la prima pizza comandată de la Acrobatica, din Cluj – nici nu știu cum s-a dus un an de-atunci. Și pizza aia a fost așa de bună, că un an mai târziu încă e în meniul lor permanent – Pizza Crivăț

Deci știam că e priceput. Apoi l-am văzut la maratonul de pizza, cu câtă viteză se mișca pe-acolo și ce pizza faine făcea.

Dar n-am știut că poate face minuni de astea.

PS: dacă sunteți din Cluj sau prin Cluj, nu ratați pizza Crivăț, e măiastră, promit!

Ce ziceți ?

Am mai zis, trăim decenii de împliniri mărețe. Spre exemplu, iată că am schimbat din nou tema blogului, după DOAR 4 ani! Dacă ăsta nu e progres rapid, nici nu știu ce mai e.

Poate că tot la 4 ani e vremea schimbării sau ceva. Cert e că acum, după 10 zile în care acest blog a fost virusat și defect și de aia n-am mai scris, avem o temă nouă, responsive (că aia veche nu era) și care mie îmi place.

Mersi, Vali, pentru temă. Mersi, Răzvan, pentru eforturi, dau berile alea de care am zis.

Ca idee, dacă ceva nu vi se pare ok – e un feature, nu un bug. Precis!

Dar totuși lăsați-mi impresii, să vedem ce-i bine și ce nu, că n-are 5 minute de când e online.

foto: blogging, via shutterstock

Povestea berzei din Schitu

După cum bine știți, eu am darul de a abera fără limită – aberatio in integrum ar fi numele meu latin, dacă n-aș fi dac (nu vă mințesc, inițialele mele sunt D.A.C. și nu, NU voi spune de la ce vine D-ul, deal with it!)

Și mă trezesc așa, câteodată, scoțând din negurile minții mele niște povești care mai de care mai trăsnite și mai șugubețe, de-ajung oamenii să se prindă că de fapt nu-s amuzant, cum cred ei, ci doar razna. Dar această snoavă este absolut reală și nu doar că se întâmplă în realitatea concretă și dură ca oțelul Krupp a României reale, dar se mai întâmplă și fix în zilele noastre.

Ce se-ntâmplă: deci un sătean din Schitu Golești, jud. Argeș, avea necaz pe-o barză. Și pas cu pas, zi de zi, necazul ăsta a devenit din ce în ce mai mare – 21 de ani s-a tot supărat cu barza. Nu știu de ce, nu-i plăcea lui că barza și-a făcut cuib în dreptul casei lui. În fine, după eforturi și insistențe, după un ordin al ministrului Mediului și un aviz al Academiei Române (băi tată!) a venit o echipă de specialiști să ia cuibul berzei cu mare atenție și delicatețe, că de aia ierea specialiști, și să-l mute pe alt stâlp. Întreg, așa cum era inițial, ca să nu streseze biata pasăre. Ca necazul, nici n-au început bine și l-au făcut praf, pentru că l-au scăpat sau ceva. Deci l-au distrus, da ? Au încercat cumva să-l reconstruiască, sigur că nu le-a ieșit, au încropit cevașilea acolo – lasă, nene, merge și-așa.

În acest material video avem bucuria unui dialog absolut halucinant, de români adevărați:

Reporter: Este suficient atât?

Muncitor: Da.

Reporter: Restul cine va construi?

Muncitor: Barza, bineînțeles, că nu pot să îi fac eu cum vrea ea.

Bun, ai zice că e România și-ai merge mai departe, să vezi ce imbecilități mai spun politicienii. Când, deodată, când nimeni nici nu se mai gândea, ce să vezi ?! A venit barza acasă, nene!

Ei, și-abia acum sătenii și-au dat seama de nenorocirea adusă pe capul bietei înaripate. Și dă-i cu plâns, nenică!

Reporter: De ce plângeți, doamnă?

Localnică 1: Mi-e milă de ea.

Reporter: Vă e milă de ea?

Localnică 1: Nu mai are casă.

Știți cum e românul, săritor, da ? Nu te-ar lăsa la greu, nici să-l pici cu ceară, că ești om, că ești fiară, românul face totul ca să fie bine. Și după o matură chibzuință, au găsit și soluția prin care să ajute concret și eficient biata pasăre, confuzată că și-a pierdut căsuța.

Vă rog să nu beți apă sau să nu mâncați, ca să nu vă înecați, da ?

I-au desenat un indicator. Cu cuvinte. Berzei. I-au scris berzei ce să facă.

vanatoare

Aici puteți vedea răvășitoarea poveste.

În cuvintele nemuritoare ale marelui Thor Heyerdahl (parcă), AȘA CEVA NU EXISTĂ!

Să distrugem fauna României!

În Camera Deputaților se discută despre o nouă lege a vânătorii. Mă rog, despre câteva modificări ale legii. Modificări imbecile, că doar nu s-o face în Camera Deputaților ceva cu cap.

Multe detalii găsiți pe pagina Societății Ornitologice Române și la Doru, eu am remarcat 3 aspecte care m-au făcut să le numesc “modificări imbecile”.

1. Se încalcă dreptul la proprietate, “prin excluderea proprietarilor și a asociațiilor de proprietari de terenuri de la atribuirea directă în gestiune a fondurilor cinegetice” Stai, ce ? Păi nu se garantează prin constituție dreptul la proprietate ? Ba da, dar nu și în acest caz, că doar a zis și un fost președinte că proprietatea privată e un moft. A scris și Andrei despre asta.

2. La unele specii se mărește foarte mult perioada în care pot fi vânate. Adică pot fi vânate o perioadă mai lungă, deci mai multe, nu ? Câteva exemple: gâsca de vară – limita se prelungește de la 20 ianuarie la 15 februarie. În Bulgaria nu se vânează gâsca de vară. La sturzul cântător se prelungește limita de la 30 ianuarie la 28 februarie. În Bulgaria nu se vânează sturzul cântător. Și mai sunt.

3. Sunt niște cote aberante de vânătoare. Spre exemplu, cota de vânătoare la gâsca de semănătură este de 25 de mii de exemplare pe an. Populația de gâște de semănătură în România este între 20 și 100 de exemplare, în scădere. Mi se pare atât de aberant, încât înclin să cred că pe undeva este, totuși, o eroare de tipar. Pe de altă parte, cota la ciocârlii de câmp este de 683 de mii de exemplare pe an. Populația de ciocârlii de câmp e pe la 2 milioane. Ce naiba face românul cu 600 de mii de ciocârlii vânate, v-ați întreba ? Românul nu face nimic. Le vânează italienii, că la ei e delicatesă. Și, aparent, au exterminat specia în Italia. Ei bine, acum o pot extermina și aici.

Sper foarte tare să nu treacă legea, totuși. O grămadă de ONG-uri se chinuie să oprească imbecilitățile astea.

vanatoare

 

birds hunting, via shutterstock

Cugetare rurală de la sat

Când m-am mutat prima oară la casă, după o viață trăită la bloc, m-am surprins deseori privind cerul limpede, ascultând liniștea perfectă și respirând aerul curat, întrebându-mă: băi dudă (așa-mi mai spun eu mie, băi dudă), de ce naiba ai stat tu toată viața la bloc, când uite ce frumos e la țară, de parcă întinerești, în loc să îmbătrânești ?

Ei bine, ieri și azi am aflat răspunsul exact, precis ca un ceas elvețian, la această întrebare

viata-la-tarafarmer, via shutterstock

Pentru că la țară muncești, nene, nu te joci! Adică nu doar la jobul tău, sau ca freelancer, sau ca ce-oi fi tu acolo, nu-i treaba mea cu ce te ocupi. Pe lângă activitatea zilnică prin care produci lei și alte monede, mai ai încă una, fizică, grea, care de obicei te costă leii pe care-i câștigi cu munca ta de zi cu zi.

E greu, nene. De aia am stat la bloc.

Dar, hei, cine are peste câteva luni roșii, gogoșari, castraveți, salată (comandă specială), ceapă, usturoi, mărar și pătrunjel ? Muhaha!

 

Președinți din filme și seriale

În cursul zilei de astăzi, într-o foarte scurtă pauză de muncă de freelanceri – că avem și noi munca noastră, totuși – vorbeam cu Răzvan despre președinții Statelor Unite, așa cum sunt ei prezentați în filme și seriale. Ne referim, așadar, la PERSONAJE, da ? Nu la actori sau cum joacă ei. Ci la cât de mămăligi sau, dimpotrivă, de bărbați de stat sunt președinții de pe ecran.

Și am ajuns la unele concluzii comune, precum și – nu-i așa ? – la niște concluzii unilaterale, pentru că așa e viața.

Spre exemplu, suntem de-acord în mod unanim, amândoi, că cel mai prost președinte din toate filmele și serialele este Fitzgerald Grant, din Scandal. Bine, asta pentru că el n-a văzut (sau așa îi doresc, că mi-e prieten și îi vreau binele) ce penibil a fost președintele James Dale în poate cel mai prost film pe care l-am văzut vreodată, Mars Attack.

Suntem, de asemenea, de-acord că președintele Garrett Walker, din House of Cards, joacă în aceeași ligă de stupiditate cu Fitzgerald Grant. Penibil, slabi, moi, niște curci de președinți, ce să mai și zici!

Pe de altă parte, sunt unilateral de-acord că cel mai bun președinte american din filme este Josiah Bartlet, din West Wing. Bine, el e președintele ideal al oricărei țări din lumea asta, mai puțin țările africane. Răzvan nu poate fi de-acord, că n-a văzut serialul, din păcate pentru el.

De asemenea, sunt unilateral de-acord, pentru că Răzvan nu și-l mai amintește, că președintele Thomas J. Whitmore din Independence Day e un președinte mișto. Nu bestial, ca Bartlet, dar nici chiar Frank Underwood.

Frank Underwood e special. E singurul construit pe rău, proabil cel mai puternic din toți cei de mai sus, cel mai dur, dar și cel mai lipsit de conștiință și scrupule. El merită o categorie aparte. Categoria de frencși underuzi.

Din păcate, n-am apucat să discutăm de președintele David Palmer din serialul 24. Pe de-o parte, eu nu prea-mi amintesc cum era și Răzvan probabil nu l-a văzut. Pe de altă parte, ni se și terminase pauză de muncă de freelanceri – că avem și noi munca noastră, totuși.

frank-underwood

 

sursa foto

acest articol a fost scris de pe un UTOK i800

 

Curățenia de primăvară

de Adina, de la Cluj

Unul dintre avantajele de a sta la casă e faptul că nu te plictisești niciodată. Nu dacă ai crescut la casă, iar obiceiurile pe care le avea bunica ta pe vremea când tu furai mere de la nea’ Ion le regăsești acum la vecinii din ditamai capitala Ardealului. Adica 20 de ani mai târziu.

Iar vecinii mei sunt harnici. Dacă ar exista un concurs în care marele premiu să se acorde pentru “cel mai harnic vecin dintre vecinii harnici”, vecinii mei ar lua premiul întâi, cu coroniță.

Ieri, trei dintre ei, adica tot atâția câți văd eu de pe terasa unde luzăresc stalkerindu-i, s-au apucat să-și toaleteze copacii din curte și din fața caselor. Cel din stânga a fost mai rapid – după masă deja făcuse un foc mare unde ardea crengile tăiate și care umplea strada cu fum alb, înecăcios. Cel din dreapta învârtea foarfecele în mâini fluierând – el are doar un măr pricăjit, iar crengile căzute, așa cum se înțelesese deja cu cel care veghea focul de tabără, avea să le arunce peste gard, să ardă acolo.

În tot timpul ăsta, cei de vizavi lucrau în echipă. Un bărbat era cățărat pe scară, unul jos, iar o femeie mătura trotuarul. Aici vine partea interesantă, pentru care, dacă ar exista un concurs în care marele premiu să se acorde pentru “cel mai harnic vecin dintre vecinii harnici”, vecinii mei ar lua premiul întâi, cu coroniță.

După ce domnul de pe scară a terminat de ciopârțit copacul, cei doi de jos au adunat crengile cu o implicare ce ar trebui să le dea de gândit tuturor vecinilor harnici din lume. Doamna a măturat trotuarul, a măturat și o parte din șosea, l-a chemat pe domn, împreună au împins Dacia pe care n-am văzut-o pornită de când stau aici, a măturat sub mașină, după care, cu un aer mulțumit, au împins Dacia la loc.

Așa se face, dom’le curățenie!

vecini

 

curious woman, via shutterstock