Curajul de a spune ceea ce simți

… e foarte rar întâlnit. Și e păcat.

Majoritatea nici măcar nu ne dăm seama cât suntem de frustrați pentru că nu avem curajul de a spune ce simțim. Și nu ne dăm seama cât de mult ne e afectată viața de zi cu zi de faptul că n-avem curaj să spunem ce simțim. Și nu ne dăm seama cât de tare ne afectează relațiile cu cei din jurul nostru, faptul că n-avem curaj să spunem ceea ce simțim, atunci când simțim.

Ca să fie clar despre ce vorbesc, vă dau doar două exemple, ipotetice, duse la extreme.

Exemplul 1. Ești foarte îndrăgostit de el/ea. Îl/o visezi atât de intens, încât te trezești instant din somn – și nu ești sigur(ă) că visul ăla n-a fost realitate. Te doare sufletul când vezi c-a fost doar un vis. Ești atât de îndrăgostit(ă), încât îi pui poza ca wallpaper pe ecranul tău. Dar n-ai curaj să-i spui. Te temi de reacție. Te temi că o să te alunge din viața lui/ei. Te temi că imaginea ta în ochii lui/ei o să aibă de suferit. Te temi de orice. N-ai curaj să îl/o suni la 3 dimineața și să-i spui ce simți. Èšii în tine, și te macină, și te schimbă – devii alt om. Un om măcinat de o trăire.

Exemplul 2. Ai un prieten. Sau o prietenă (chiar nu contează genul, o să scriu la modul general, că mi-i lene să tot pun îl/o). Deci ai un prieten. Care face ceva ce te scoate din sărite. De exemplu, iese la disco cu un om care te-a călcat în picioare. Totuși, n-ai curaj să-i spui. Te temi de reacția lui, te temi că o să râdă de cât ești de pueril, nu contează, de fapt, de ce – important e că te temi de ceva. Și nu-i spui. Și ții frustrarea aia în tine. Și te macină, și te schimbă.

Și cel mai trist e când ai mai multe astfel de frustrări. Când ții în tine tot felul de uri și de iubiri pe care n-ai curaj să le spui nimănui. Devii acru și nervos, îți sare țandăra din orice și nimeni nu înțelege ce-i cu tine. Cum să înțeleagă, dacă tu n-ai curaj să spui nimic ?

Voi vă dați seama câte relații nu s-au întâmplat niciodată pentru că un el sau o ea n-au avut curaj să facă primul pas ? Pe de altă parte, vă dați seama câte prietenii/familii, aparent perfect legate, sunt măcinate din cauza faptului că unul dintre “participanți” n-are curaj să-i spună celuilalt ce-l apasă ?

E o atitudine greșită, mă copii. Toți, me included, care nu spun ce simt atunci când simt, greșesc fundamental. Fie ratează momente unice, fie se complac în prietenii și relații care le fac rău, DOAR pentru că nu au curaj să spună ce au de spus.

Da, e dificil să-ți asumi niște riscuri. E greu să-i spui că ești îndrăgostit(ă), când te temi că nu va mai dori să vorbească cu tine, și descoperi în felul ăsta că nu te vrea. E greu să-i spui unui prieten “m-a durut c-ai făcut asta”, când te temi că poate nu dă doi bani pe ce te doare pe tine și descoperi în felul ăsta că nu ți-e așa prieten. E greu să faci lucruri care te dau cu capul de adevăr, chiar și atunci când nu vrei să știi adevărul.

Dar, pe de altă parte, e păcat să devii un om acru și măcinat pentru că n-ai curajul de a înfrunta adevărul, oricât ar fi el de dureros.

În plus, să ții lucruri în tine provoacă ulcer. Pe bune. Poate se nimerește vreun medic pe-aici care să confirme asta.

De ce a avut succes Elvis ?

Pe foarte scurt, a avut succes pentru că era foarte bun, avea o super voce și cunoștea cu mingea cu notele muzicale. Și pentru că, mă gândesc, a muncit mult. Dar a mai fost un motiv. Elvis era cel mai frumos – și spun asta în cel mai hetero mod posibil. Uitați-vă și voi la bărbații care apar în acest clip, fie ei în public, fie în orchestră. Cât îs ei de urâți, săracii. Apoi uitați-vă la Elvis. Apoi la ei. Apoi iar la Elvis.

 

Mno, cum să nu fi avut succes ? În altă ordine de idei, piesa asta mă energizează mai tare decât un redbull. Poate și pentru că nu beau redbull niciodată.

PS: Tata semăna bine cu Elvis când era mai puști. Așa-i că-i cinaș ? 🙂

La magazin

– Èšigări de-ale mele ați adus ?
– Nu, am uitat. Nu vă supărați, o să aducă șefu’ mâine

Magazinul e chiar la parterul blocului în care locuiesc. Sunt client fidel (am și pagină în caiet) așa că-mi permit să fac fițe. Acum stau la coadă. Sunt două doamne care vând, una o zi, una o zi. Doamna aia drăguță și doamna aia nașpa. Azi era doamna aia drăguță. Îi sună telefonu’.

– Să știți că data viitoare când vine, eu plec și închid.

– ….

– Păi nu se poate așa. Abia l-am dat afară. El vine și vrea vodcă și eu nu mai scap de el. Are deja să ne dea 4 milioane…

– ….

– Bine, haideți că vorbim mâine. Da’ dacă vine, să știți că eu îl dau afară, închid și mă duc acasă.

În fața mea e un domn care pare tare blajin. Așteptăm amândoi ca doamna aia drăguță să termine convorbirea. Când se încheie, domnul blajin se îndreaptă către ea.

– Aș vrea o apă minerală și-o cola. Și îmi dați, vă rog, niște crenvurști ?

– Câți să vă dau ?

– (mă bag în seamă, râzând) Io zic să-i puneți domnului, să tot fie. Puneți, acolo….

Domnul se întoarce, zâmbind stânjenit

– Ei, nici chiar așa…

– Bine, vi-i pun pe toți, zice doamna aia drăguță.

Și, pe cuvântul meu, chiar i-a pus pe toți. Domnul s-a întors iar către mine, uitându-se un pic câș. Io zâmbeam nevinovat. Era jumătate din mine, mă simțeam safe. Da’ el, săracu’, CHIAR nu vroia atâția crenvurști. Până la urmă, i-a luat, bună seara și-a plecat.

– Da’ de ce n-aduceți țigări din Serbia ? Că-s mai ieftine! Nu aveam musai o problemă cu asta, doar mă băgam în seamă. Acum eram doar eu și doamna aia drăguță.

– Păi… sunt ilegale, știți…

– Păi cum sunt ilegale ? Că tocmai am cumpărat dintr-un restaurant sârbesc. Ce, ăia le vând ilegal ?

– Să știți că o să vorbesc cu șefa.

O frântură de viață la un magazin de parter.

Diferențe între orașe

M-a întrebat Bianca: bă, tu ai stat în multe orașe, c-am citit despre tine și-am văzut. Ce diferențe sunt între ele ? Cum sunt Bucureștii diferiți ? Dar zi-mi așa, în câteva rânduri.

Bianca s-a mutat de la Cluj la București. Eu m-am mutat (cu mulți ani mai înainte, când Bianca era mică) de la București la Cluj. Așa că discuția mi s-a părut interesantă.

N-am putut să spun tot ce-aveam de spus în câteva rânduri.

Dar atât cât am putut sintetiza, vedeți aici. Cum puteți vedea și ce-au zis Cosmin și Maka, iar mâine o să puteți vedea și ce-a povestit Nebuloasa.

WWW Party – ediția SMS

Clujeni, vi se pregătește ceve. Hehe 🙂

Pe 16 decembrie are loc în Cluj, la City Plaza, Social Media Summit, organizat de Revista Biz. La care, în altă ordine de idei, voi fi speaker – pentru prima oară în viața mea. Detalii găsiți aici.

Însă în aceeași zi, după SM Summit, TVdece-ii și cu mine vom face – în ciclul de mare succes “Petrecerile TVdece” – poate cel mai tare WWW Party pe care l-am făcut vreodată (ăsta cred c-ar fi al 4-lea). Trololo 🙂

Vor fi concerte (da, mai multe, unele în premieră în Cluj), momente de standup, demonstrații de magie și altele. Vom încerca să luptăm împreună pentru o cauză umanitară, să ajutăm un om necăjit. Dar mai multe detalii o să putem da săptămâna viitoare.

Evenimentul o să aibă loc la Gambrinus Pub. Sponsor: eBucataria. Partener: Restaurant City Fusion.

Cum sună ? 🙂

Greșelile mele

Am citit de două ori acest post al lui Bobby. Să-l înțeleg bine (da, așa îs io, mai prost, înțeleg mai greu). Scrie Bobby acolo despre oamenii care au avut succes (în online, zic) pentru că au fost constanți și au muncit.

Știți, însă, despre ce nu scrie ? Despre cei care au dispărut. Despre cei care n-au fost suficient de inteligenți încât să-și vadă de treaba lor. Despre cei care s-au culcat pe urechea unui succes mărunt și efemer. Despre cei care n-au fost constanți și n-au muncit – despre ăștia Bobby n-a scris nimic. Și poate c-ar fi trebuit.

Toți facem greșeli în viață. Cei mai inteligenți dintre noi învață ceva din ele, cei mai puțin pregătiți nu învață nimic.

Eu, de-a lungul ultimilor ani, am făcut foarte, foarte multe greșeli. De unele mi-am dat seama, ulterior. De altele, poate că nu-mi dau seama nici azi. Din unele am învățat câte ceva. Din altele, n-am fost în stare să învăț nimic.

Între greșelile ultimului an (care par mai multe decât în alți ani, fără doar și poate), se desprind trei, care m-au marcat rău de tot. Am dezamăgit câțiva oameni care-mi sunt foarte, foarte dragi (unul dintre oamenii ăștia a și plecat în Anglia, deci va fi mai greu să mă revanșez vreodată), m-am lăsat călcat în picioare de un om pe care l-am crezut unul dintre cei mai buni prieteni ai mei și mi-am bătut joc de blogul ăsta.

Despre greșelile legate cu oameni, n-o să vă povestesc acum. Pe de-o parte nici nu cred că vă interesează, pe de alta, sunt crucile mele de purtat și durerile din sufletul meu, pe care vreau să le țin pentru mine. Dar am să vă vorbesc despre greșeala cu blogul.

Eu am început blogul ăsta într-o vreme în care poate nu erau 100 de bloguri în România. Undeva pe la începutul anului 2006 pe primul blog, apoi am ajuns la un moment dat la ăsta pe care sunteți acum. Just for the record, Zelist înregistrează azi 59.414 bloguri. Da, mai erau bloguri în Cluj, pe vremea aia, 2 sau 3 – Alexandra Groza, de exemplu, precis avea blog dinaintea mea. Altele, care existau pe-atunci, au dispărut – și autorii lor la fel, și nimeni nu-i mai ține minte. Iar de-atunci, au apărut nenumărate altele.

După 2-3 ani, m-am trezit într-o dimineață că vai, ce mare și cunoscut și celebru (că pe vremea aia nu exista încă ideea de influencer) sunt eu în blogosfera românească. Cunoșteam toți bloggerii importanți – și, ce contează mult mai tare, mă cunoșteau și ei pe mine, toți, sau aproape toți – iar cu unii am devenit chiar prieten (sau mă rog, eu cel puțin îi consider prieteni foarte buni). Am participat la evenimente și conferințe în care ideea de blogosferă clujeană era asociată cu numele meu. Am fost, o perioadă, CHIAR cel mai cunoscut blogger din Cluj. Ba chiar mi-am construit un fel de auto-cult al personalității – nu ratam nici o ocazie să mă laud cu ce important și cunoscut sunt eu. Oamenii din jurul meu se uitau ciudat la mine, da’ nu eram capabil să-mi dau seama de asta.

Nu, n-am fost niciodată cel mai bun blogger din Cluj. Groparu – ca să dau cel mai vechi exemplu – a fost, este și va fi mereu mult mai bun ca mine. Dar el a știut și a înteles un lucru pe care eu nu l-am știut și nu l-am înteles: lucrul de care vorbea Bobby – cheia succesului e să muncești și să fii constant.

Revenind la greșeala mea – mi s-a părut că fac succesuri la un moment dat (nu, nu făceam, da’ eram prea prost să pricep asta) și m-am culcat pe laurii acestui pseudo succes. N-am mai scris pe blog – de ce să scriu, eram eu, Crivăț!, n-am mai stat să muncesc pentru blogul meu. L-am lăsat în paragină. Ajunsesem să scriu doar chestii pentru bani. Mi se părea suficient. Nu, n-a fost – dar abia acum înțeleg asta. După un an în care tot pseudo succesul de care mă bucuram s-a dus naibii.

Motivele au fost mai multe. Pe de-o parte, cum am zis, m-am culcat pe laurii unui succes fals. Pe de alta, am avut viață personală tumultoasă. Nu în ultimul rând, eBucataria a devenit pentru mine mult mai importanta decat orice alt proiect.

Știți ce-i mai trist? Că în timpul ăsta, prietenii mă trăgeau de mânecă și îmi spuneau “Crivățe, nu faci bine ce faci“. Nu vreți să știți câte discuții cu Arhi sau cu Bobby am avut pe tema asta, în care io spuneam, în general, “bine, bine, lasă că știu eu ce și cum“. Să asculți de oamenii mai deștepți și mai experimentați decât tine e un semn de inteligență de care eu n-am dat dovadă.

Între timp, în Cluj, oamenii și-au văzut de treabă. Au muncit, au fost constanți, au urcat scara recunoașterii mult mai încet decât mine, pentru că n-au avut norocul unor prieteni și unor oportunități așa cum am avut eu – dar au urcat-o. Uitați-vă la copiii de la TVdece. Toți ați auzit de ei. Și totuși, ei încă scriu în fiecare zi pe blogul lor. Se chinuie să găsească subiecte, se chinuie să-și facă timp, sunt constanți și muncesc mult pentru blogul lor. De Groparu am zis deja, dar repet – are o viață, un copil foarte mic, un job greu și multe alte colaborări, dar scrie constant. Și orice postare a lui te face să râzi sau să plângi, dar nici măcar una nu te lasă indiferent.

Mai sunt oameni din Cluj care au muncit ca să devină cunoscuți în online. Ruben, Lorand, Psaico și alți câțiva – toți au știut să nu se culce pe-o ureche, să nu se limiteze la succese mărunte și ne-esențiale, toți au știut să-și vadă de treaba lor, să muncească și să fie constanți

Toți, în afară de mine. De aia ei sunt azi în plină creștere, iar eu în puternică decădere (ca bloggeri/onlineri, vorbind).

De ce am scris un post atât de lung ? Din două motive.

În primul rând, pentru că greșelile mele mă apasă și simțeam nevoia să mă descarc. De bine, de rău, blogul ăsta e locul unde mi-am descărcat sufletul și de bune și de rele în ultimii 4 ani.

Dar, mai ales, în al doilea rând – mereu citim și învățăm de la oameni care au succes. Ne-am învățat să învățăm din reușitele oamenilor de succes. Dar niciodată cineva care a eșuat nu vine să vorbească despre eșecul lui. Și am învățat de la Andrei Roșca acest lucru – eșecul este o artă.

Mi-aș dori ca măcar un om să învețe din greșelile mele.

Am să încerc să mă ocup de blogul ăsta așa cum ar merita și cum ar trebui, dar m-aș bucura dacă un singur om ar învăța ceva din tot ce-am povestit mai sus, punându-mi cumva sufletul pe tavă.

Noapte bună, copii.

Puterea tehnologiei

Mie mi-i drag internetul. L-aș naviga, cum ar zice Ovi.

Vă povesteam zilele trecute de concursul “Idei pentru România 255“. La care – într-o altă ordine de idei – puteți câștiga un laptop Dell, dacă până pe 6 decembrie lăsați un comentariu relevant la unul dintre articolele de pe www.ecomunitate.ro

Bun, și revenind. De curiozitate, citeam poveștile scrise acolo. Ideea proiectului a fost să înființeze în comunități rurale Puncte de Acces Public la Informație (PAPI).

Una dintre povești e faină tare. Se referă la o familie din jud. Bacău. Care familie avea o mică fermă de capre. Capul familiei a mers el la un PAPI din ăsta, a dat un anunț, a început să vândă mai multe produse, a găsit oferte bune să cumpere animale. Pe scurt, în doi ani ferma lor a ajuns de la 13 capre la 200 de capre și la 20 de hectare. Au ajuns chiar să exporte produse lactate. Puteți citi povestea aici.

Ceea ce m-a făcut să mă gândesc – majoritatea nu concepe viața fără internet, fără google, fără site-uri de știri și informații, fără messenger. Există o categori de oameni care folosesc internetul doar pentru email și căutări – dar îl folosesc, totuși.

Dar oare cum o fi, la 30-40 de ani, să descoperi internetul ? Să nu fi avut nimic de-a face cu el, niciodată, să nu fi pus niciodată mâna pe un computer, și brusc tot universul ăsta să se deschidă în fața ta ? Oare ai sentimentul că te-ai născut din nou ?

Uneori, îmi pare rău că știu deja unele lucruri. Că am văzut unele filme. Sau că am citit unele cărți. Mi-ar plăcea să le descopăr acum. Sunt sigur că le-aș înțelege altfel și că m-aș bucura altfel de ele.

Concursul “Idei pentru România 255”

Evenimentul Zilei și MCSI au lansat concursul “Idei pentru România 255”. Scopul acestui concurs e să sprijine programul “Economia bazată pe cunoaștere”, prin care se sprijină accesul la informație în 255 de comunități fără acces la internet, în special rurale

Pentru a participa la concurs, trebuie să lăsați un comentariu la unul dintre articolele de pe www.ecomunitate.ro pe tema IT & C (și implicit să completați formularul necesar postării comentariului). Pe 10 decembrie va avea loc o tragere la sorți în urma căruia unul dintre comentatori va primi un laptop Dell Vostro 3500. Puteți lăsa mai multe comentarii, la mai multe articole – condiția e să fie relevante (comentariile)

Mai multe detalii aici. Regulamentul concursului poate fi citit aici.

Revoluția emoticoanelor

Toți (sau mă rog, o largă majoritate dintre noi) folosim de ani de zile Yahoo Messenger și emoticoanele sale. Le știți, fețele alea galbene, care râd, plâng, se tăvălesc pe jos, mă rog, fac chestii.

Doar că băieții de la Yahoo nu s-au gândit la un emoticon absolut esențial pentru România (și, din păcate, Bobby nu mai lucrează la ei, să-i învețe) – emoticonul care își face cruci.

“Băi, m-am despărțit de tipa aia pe care ieri o ceream de nevastă” – ce poți răspunde, pui o față galbenă care râde ? păi ce, te bucuri de necazul omului ? sau o pui pe aia care plânge ? păi ce, te oftici că tipa aia nu mai iese cu noi la bere ? da’ de ce te oftici, mă, ai ? ce treabă ai tu cu ea ? În mod evident, răspunsul corect e emoticonul care-și face cruci de uimire.

Lista de situații ipotetice în care emoticonul care-și face cruci de uimire (fie ea uimire pozitivă sau negativă) este extrem de util poate fi infinită – nu asta e ideea acestui post.

Pentru că cei de la Yahoo n-au să-l bage niciodată (ce știu ei despre crucile de uimire ?) m-am gândit la un înlocuitor. Așadar, de azi înainte, dacă vorbim pe messenger și deodată scriu +++ – e clar, sunt uimit de ceea ce se întâmplă.

Noul emoticon care-și face cruci va fi ăsta: +++. Sunteți de-acord ?

Later edit – pentru situații de urgență, în care ne aflăm în criză de timp, Reporterul Virtual a propus, iar eu susțin, ca emoticonul să fie, simplu, 3+. Ce ziceți ?