Curajul de a spune ceea ce simți

… e foarte rar întâlnit. Și e păcat.

Majoritatea nici măcar nu ne dăm seama cât suntem de frustrați pentru că nu avem curajul de a spune ce simțim. Și nu ne dăm seama cât de mult ne e afectată viața de zi cu zi de faptul că n-avem curaj să spunem ce simțim. Și nu ne dăm seama cât de tare ne afectează relațiile cu cei din jurul nostru, faptul că n-avem curaj să spunem ceea ce simțim, atunci când simțim.

Ca să fie clar despre ce vorbesc, vă dau doar două exemple, ipotetice, duse la extreme.

Exemplul 1. Ești foarte îndrăgostit de el/ea. Îl/o visezi atât de intens, încât te trezești instant din somn – și nu ești sigur(ă) că visul ăla n-a fost realitate. Te doare sufletul când vezi c-a fost doar un vis. Ești atât de îndrăgostit(ă), încât îi pui poza ca wallpaper pe ecranul tău. Dar n-ai curaj să-i spui. Te temi de reacție. Te temi că o să te alunge din viața lui/ei. Te temi că imaginea ta în ochii lui/ei o să aibă de suferit. Te temi de orice. N-ai curaj să îl/o suni la 3 dimineața și să-i spui ce simți. Ții în tine, și te macină, și te schimbă – devii alt om. Un om măcinat de o trăire.

Exemplul 2. Ai un prieten. Sau o prietenă (chiar nu contează genul, o să scriu la modul general, că mi-i lene să tot pun îl/o). Deci ai un prieten. Care face ceva ce te scoate din sărite. De exemplu, iese la disco cu un om care te-a călcat în picioare. Totuși, n-ai curaj să-i spui. Te temi de reacția lui, te temi că o să râdă de cât ești de pueril, nu contează, de fapt, de ce – important e că te temi de ceva. Și nu-i spui. Și ții frustrarea aia în tine. Și te macină, și te schimbă.

Și cel mai trist e când ai mai multe astfel de frustrări. Când ții în tine tot felul de uri și de iubiri pe care n-ai curaj să le spui nimănui. Devii acru și nervos, îți sare țandăra din orice și nimeni nu înțelege ce-i cu tine. Cum să înțeleagă, dacă tu n-ai curaj să spui nimic ?

Voi vă dați seama câte relații nu s-au întâmplat niciodată pentru că un el sau o ea n-au avut curaj să facă primul pas ? Pe de altă parte, vă dați seama câte prietenii/familii, aparent perfect legate, sunt măcinate din cauza faptului că unul dintre “participanți” n-are curaj să-i spună celuilalt ce-l apasă ?

E o atitudine greșită, mă copii. Toți, me included, care nu spun ce simt atunci când simt, greșesc fundamental. Fie ratează momente unice, fie se complac în prietenii și relații care le fac rău, DOAR pentru că nu au curaj să spună ce au de spus.

Da, e dificil să-ți asumi niște riscuri. E greu să-i spui că ești îndrăgostit(ă), când te temi că nu va mai dori să vorbească cu tine, și descoperi în felul ăsta că nu te vrea. E greu să-i spui unui prieten “m-a durut c-ai făcut asta”, când te temi că poate nu dă doi bani pe ce te doare pe tine și descoperi în felul ăsta că nu ți-e așa prieten. E greu să faci lucruri care te dau cu capul de adevăr, chiar și atunci când nu vrei să știi adevărul.

Dar, pe de altă parte, e păcat să devii un om acru și măcinat pentru că n-ai curajul de a înfrunta adevărul, oricât ar fi el de dureros.

În plus, să ții lucruri în tine provoacă ulcer. Pe bune. Poate se nimerește vreun medic pe-aici care să confirme asta.

Andrei Crivăț

10 Comments

  1. Mirandolina   •  

    Nespunand ce vrei, pierzi enorm din viata. Timp si viata, senzatii si intensitate.
    Oamenii nu spun ce vor pentru ca spun alte lucruri, si asteapta sa intelegi tu ce vor. E un intreg limbaj codat care contine tot felul de chestii alunecoase, jongland intre ce spun eu, ce trebuie sa intelegi tu, sau ce ma astept eu sa intelegi tu. Si ce deduc eu din ce spui tu. Nu sunt de acord cu asta. Am trait intr-o tara relativ normala la cap, matura. Ei bine, in tara aceea matura, am invatat sa spun ce vreau, si sa ascult ce vor ceilalti. Dar sa o aud de-a dreptul, nu sa deduc din tot felul de sarade sau ghicitori. Nu sa orbecaiesc intrebandu-ma: Daca a spus asta, eu ce trebuie sa inteleg?
    Stiu, aici e tara in care trebuie, mai ales ca femeie, sa te dai “mimoza”, sa refuzi, ca sa nu pari o femeie usoara. Ceea ce e stupid. Pentru ca in ochii, mintea si inima unui barbat matur, nu esti o femeie usoara daca stii sa spui da, atunci cand esti intrebata. Sau nu, dupa caz. Oricum, sa spui ce vrei. Intr-o societate evoluata zic. Si ma astept ca si aici sa fie la fel, macar la o anumita patura sociala… oameni mai elevati, inteligenti, cultivati.
    Refuzul “de forma”, doar ca sa nu pari usuratica, nu foloseste la nimic. E chiar stupid. Refuzul de forma nu are nimic cu usuratatea.
    … si mai multe aici: http://www.mirandolina.ro/2010/02/15/despre-arta-de-a-spune-ce-vrei/

    • cosmin   •  

      ai dreptate mi se intampla sun frustat as vrea sa ma fac cantaret si nam cum sa le spun la parinti mie frica ce vor zice si dupaia nush.

  2. Corina   •  

    Aşa cum ţi-am mai spus şi cu alte ocazii, eu sunt un om slab şi nu pot spune oricui ce simt sau ce vreau, doar celor foarte apropiaţi mie. Nu ştiu dacă e ipocrizie sau laşitate, dar e un defect pe care mi-l asum cu tot cu consecinţele sale.
    Cât despre frustrările ivite din tăcere, ei bine, aşa s-a născut blogul meu. Şi nici măcar nu glumesc 🙂

  3. Andra   •  

    Cred ca abilitatea de a fi deschisi cu ceilalti se deprinde in timp si prin mult exercitiu. Avand in vedere teama naturala a oamenilor de nescunoscut, instinctul ne spune ca ar trebui sa stam la locul nostru. Eu am ales de fiecare data sa nu ignor lucrul asta si sa spun exact ce simt si fata de cine. E drept ca nu mereu a avut rezultate pozitive, dar macar nu am ramas cu “ce-ar fi fost daca”. Important in toata chestia asta e sa nu te descurajezi daca ti se intampla sa te dai cu capul de pragul de sus o data, de doua ori sau poate chiar de mai multe. Pana la urma, rezultatele apar. 🙂

  4. paulyluca   •  

    De acord cu aceasta sinceritate in relatiile amoroase sau de prietenie. Dar la relatiile de la servici se complica treaba. Sa spui ceea ce simti unui subordonat e destul de simplu. Dar sefului? Ma gandesc cu groaza ca daca in trecut ma scapam sa spun de fiecare data ce simteam, as fi schimbat joburi ca sosetele 🙂

  5. Andrei Crivat   •     Author

    Paulyluca, poate ai dreptate. Da’ io is tare slobod la gura, si de-a lungul “carierei” mele, am intalnit si sefi care apreciau asta. Putini, e drept. 🙂

    Pana la urma, totul tine de riscurile pe care alegi sa ti le asumi sau nu. Si numa’ un nebun si-ar asuma oricand, in orice context, orice risc. In fond, de aia suntem dotati cu ratiune, sa stim sa judecam ce e da si ce e nu.

  6. Pingback: Bariere inutile - andreicrivat.ro blog

  7. Stefan Tanasa   •  

    Am spus de multe ori ce simteam si am ajuns sa mavcert cu toti. Asta ma indeamna sa imi spun “taci din gura si tine in tine”

  8. Ana   •  

    E bine sa spui ce simți dar trebuie sa știi cum sa o spui. Nici eu nu pot spune oricui si oricând ce simt si asta e intr-adevăr o povara .

  9. Alex Ionescu   •  

    Ai dreptate…mie unul imi este foarte greu sa spun ce cred prietenilor mei,dar din cate am vazut…nu le pasa de mine, dar asta e problema, mie-mi pasa foarte mult de ei si nu pot sa nu mai vorbesc cu ei …m-am atasat prea mult iar lor nici macar nu ma baga in seama de la un timp…ma simt singur , pt mine prietenia este tot, iar acum ca nu o mai am , nush ce pot sa fac…dar eu unul ma gandesc ca poate este vina mea, poate ca sunt asa de ingrozitor incat le este prea greu sa ma tolereze, nu stiu… dar vreau sa imi fac curaj sa le spun ce cred si sa trec peste…sa nu ma mai atasez asa mult de anumite persoane si sa nu mai fiu asa moale …sa-mi pese mai putini de ceilalti si mai mlt de mine…dar este prea greu, nu stiu daca voi reusii.

Leave a Reply

Your email address will not be published.

Aboneaza-te la comentarii. Poti sa te abonezi si fara sa lasi un comentariu