Guest post de Nebuloasa
(ep. 2 din seria Invitații mei)

Suntem prea încrâncenați pentru viața asta. Ne trăim zilnicul, cotidianul, într-o continuă luptă cu noi și cu cei din jurul nostru și ne trezim că devenim niște oameni răi, fără prieteni, fără viitor și fără stabilitate.

Cunosc femei care muncesc de dimineața până noaptea, fără a avea un motiv anume. Nu au familie, nu au iubit, nu au copii, pur și simplu muncesc «ca să strângă bani». Bani care niciodată nu vor fi de ajuns, pentru că, odată cu mărirea salariului, cresc și pretențiile. Dacă pe vremea când erai assistant manager te mulțumeai cu un sandwich făcut în grabă, dimineața, înainte de a ieși din casă, poziția de manager de acum nu mai permite asta, drept urmare, seară de seară te trezești ba de una singură la restaurant, ba de una singură acasă, comandînd ceva de mâncare înainte să intri la duș. De haine nu mai vorbim, ținuta office este de bază și nu poți sta doar cu douaă costume.

Prietenii sună și sună, pe părinți i-ai auzit ultima oară acum vreo două săptămâni, pentru că atunci când sună ești mult prea ocupată să vorbești, iar când ai tu timp ei dorm de câteva ore bune deja. Nici nu mai ții minte de când n-ai mai stat să vezi un film de la cap la coadă sau când ți-ai permis să furi o oră din timpul tău să mergi să te tunzi. De cosmetică și alte chestii de genul ăsta nu mai vorbim, că de epilat oricum n-ai nevoie, aproape ai uitat ce e ăla sex și cu ce se mănâncă.

De obicei, când iți vizitezi prietenii sfârșești prin a adormi pe canapeaua lor, în timp ce ei îți povestesc ce realizări mai au ăi mici ai lor și te întreabă oare ce să mai gătească și în visele tale te transformi într-o nevastă insipidă, cu o cârcă de copii după ea și aproape că simți mirosul de friptură care stă în cuptor, așteptând jumătatea semnificativă să vină să se înfrupte din ea. Te trezești brusc și îți dai seama că fericirea din vis a fost doar o iluzie, scuturi din cap și iei o mină plictisită, spunându-le tuturor că preferi să muncești ca o nebună decât să te transformi în nevasta cine știe cărui amețit.

Viața se derulează lin, cele 14 ore muncite devin 16 sau 18, că ți-ai pus internet acasă și, dacă tot nu mai ai nervi să te duci să-i auzi pe copiii prietenilor tăi făcând scandal, ai putea să mai lucrezi și de acasă. Bine, asta când nu ești prin delegații în cine știe ce colț de țară (sau de lume), că în camerele insipide de hotel oricum nu ai altceva de făcut decât să muncești, ce-ai putea face într-un oraș străin ?

Orele alea puține în care apuci să dormi sunt tot mai chinuitoare, ai atâtea probleme de rezolvat, iar creierul tău știe asta și face mișto de tine. Așa că visezi dezastre pe la muncă, se strică laptopul sau camionul rămâne blocat în vamă sau transportul e compromis din cauza transportatorului sau cine mai știe ce alte probleme. Te trezești leoarcă de sudoare și îți dai seama că azi trebuia să ajungi la birou cu o oră mai devreme, dar ai uitat să pui ceasul să sune. În mintea ta continuă dezastrele trăite în timpul somnului și degeaba constați că nu s-a dărâmat firma pentru că nu ai ajuns la ora la care ți-ai propus, e de ajuns să fii surescitată toată ziua.

După câțiva ani de nebunie, iți dai seama că durerile de stomac sunt tot mai dese, sănătatea ta mentală e grav afectată de faptul că a avea o conversație cu un bărbat înseamnă, de fapt, a sta în ședinte cu șeful și colegii, prietenii se miră tot mai mult când îi suni (că de vizite nu se poate pune problema) și soră-ta și-a pierdut virginitatea de doi ani, fără ca tu să știi că măcar are prieten.

Ăsta e momentul în care trebuie să te oprești, femeia mea. Așa cum am făcut eu, dându-mi seama că viața trăită la birou nu e ceea ce-mi doresc. Vreau să fiu nevastă insipidă, să șterg mucii copilului și să mă cert cu al meu că-și lasă ciorapii împrăștiați. Vreau sa râd cu gura până la urechi atunci când el vine la mine și îmi spune că sunt «cea mai adorabilă zăpăcită din lume» și vreau să plâng ca o proastă când mi se pare că nu-mi mai acordă suficientă atenție. Vreau să trăiesc, nu doar să exist pentru alții.