Hei, salut, long time ștcl*
A venit, așadar, acel moment din semestru când scriu pe acest blog. Dar nu asta contează.
Să vedeți ce mi s-a întâmplat, oamenilor! E incredibil, n-o să vă vină să credeți, șocant aș zice că poate-i prea mult.
Cum veneam eu aseară acasă, de la o cinstită întrunire, să tot fi fost.. nu știu, dar târziu, oricum, găsesc un bilețel în ușă. Salut, sunt vecinul, sună-mă. Amu, era prea aproape de 1 noaptea să-l sun pe om, are și copil mic, las că-l sun mâine, zic. Tu-i ceapa căprii mă-sii, zic, că precis s-a spart vreo țeavă și tre să sparg și să repar, zic. Tu-i ceapa căprii mă-sii, zic, și mă culc.
În mod neașteptat, s-a făcut apoi dimineață și l-a sunat pe om. La 8. Fix. Am zis eu că aia e o oră bună.
Și-acum urmează incredibilul, n-o să vă vină să credețiul ștcl*
Nu s-a spart nici o țeavă. Omul n-o să fie în zonă o vreme și mi-a zis că pot folosi locul lui de parcare, cât e liber.
După cum știe toată lumea, mai puțin cine nu știe (©), e un pic nasol prin orașul București dacă n-ai loc de parcare. De aia e sfânt să ai lucrul tău, ca-n bancul cu studentul arab la Berlin (îl știți, da?). Dar pentru cine nu posedă ca să-și permită loc de parcare, ușor nu e. Au fost zile când am dat ture în jurul blocului 30-40 de minute, în așteptarea nervoasă a eliberării unui loc. Locul de parcare este, așadar, ceva extrem de prețios.
Azi am parcat pe noul loc. Cu mândrie, cu entuziasm, cu o nouă speranță în suflet. Uite, frate, că există momente de bunătate și omenie random.
Că-l pot folosi 1 zi, 1 lună sau 1 an – efectiv nu are importanță. Gestul în sine este incredibil. Nu eram prieteni, doar ne mai întâlneam la lift. Și nici măcar nu știu cum îl cheamă pe acest vecin, dar dacă ajunge vreodată aici, doresc să știe: mulțumesc tare, omule, n-am văzut-o venind.
*ștcl = și toate celelalte