Sealed with a kiss

© Misko Kordic | Dreamstime.com

Este vineri seara, ora 10.00ish și decid că aș mai putea bea o bere, două, că ce naiba, e vineri seara! – dar nu mai am, așa că ies la nonstop-ul cel mai apropiat, care e – ca întotdeauna – destul de aglomerat, așa că mă așez cuminte la coadă.

În urma mea, intră un el și-o ea, foarte simpatici. Foarte!

Și-i zic lui, cât pot eu de șoptit – bro, vezi că ai o urmă de ruj pe obraz…

Și el zice – știu!

Și ea zice – și nici măcar nu-i de la mine!

Și eu zic – ah, nu-i de la ea?

Și el zice – nu, nu-i de la ea!

Și eu zic – bro, n-ai nici o urmă de ruj pe obraz, stai liniștit!

L-am ajutat, așa-i?

#truestory

Dragoste cu năbădăi în Bună Ziua

buna ziuaÎn cartierele astea “moderne”, cum e cartierul Buenos Dias din Cluj-Napoca, se mai întâmplă niște imagini pitorești de ghetou, cu blocurile destul de apropiate între ele. Uneori, atât de apropiate încât oameni din blocuri aflate față în față își pot da mâna – sau se pot scuipa, după cum devine cazul.

În orice caz, apropierea asta o fi utilă din vreun punct de vedere social (nu-mi dau seama din care, da’ trecem peste), dar e sigur că implică și niște interferențe de intimitate care nu pică mereu bine.

Spre exemplu, anul trecut, de ziua mea, petreceam foarte decent cu prietenii TVdece și cu prietenii Mone, beam un vin sau ce făceam noi acolo, ronțăiam un fursec și ascultam, nu foarte tare, (probabil o) muzică sârbească. Doamna din blocul de vizavi urla la mine să dau muzica mai încet, deși proprii mei vecini (de-alături, de dedesubt) n-aveau nici o problemă. Nu vreau să spun, Doamne ferește, că doamna din blocul de vizavi ar fi vreo cretină isterică, nici poveste! Doar că muzica la mine nu era chiar așa tare și că eu îi spuneam, cu politețe, să-mi dea pace, că-i ziua mea, iar ea răspundea cu cuvinte grele, de batjocură și cu jigniri la adresa mea, care mă știți un finuț și-un cumsecade, precum și la adresa mamei mele care, săraca, CHIAR n-avea nici o vină în situația aceea, nefiind nici măcar în același oraș cu noi.

Da’ deviez.

Ideea era că apropierea dintre blocuri duce la niște interacțiuni ciudate între oameni.

De exemplu, acum vreo două zile, doi domni, unul dintr-un bloc și altul dintr-un alt bloc de-aici, de la noi din ghetou cartierul rezidențial Buenos Dias, blocuri nu lipite, da’ foarte apropiate, aveau o polemică dură, argumentată contondent cu referiri la mame, la morți, la Stalin (‘tă-te Stalin de imbecil nesimțit!), la mândrul Soare (‘tă-te Soarele de cretin notoriu! – deși, sincer, eu nu-l știam pe domnul acela, nu cred că era așa notoriu) precum și la rasă (‘tu-vă-n gură rasa aia de mocani ajunși la oraș!). Nu știu de la ce s-au aprins așa tare, da’ vă spun doar că discuția era purtată între două balcoane aflate la etajul 2 al fiecăruia dintre blocuri. Între doi domni slăbănogi și ușor trecuți. Nici nu știu cum s-a încheiat, că m-am dus să-mi fac făcutele. Dar știu că se certau pe viață și pe moarte, nu alta!

Bun.

Azi dimineață porneam eu spre oarece loc, măcinat de gânduri și complet neatent la realitatea înconjurătoare. Și deodată, cu un al 6-lea simț pe care nu mi-l explic niciodată (și care mă face să cred că ori am fost Rambo într-o viață trecută, ori am să fiu într-una viitoare, că prea simt pericolul câteodată!), mă prind că în dreapta mea, la vreo 2 metri, e unul dintre cei doi duri de mai sus; iar la vreo 3 metri în stânga mea, cel de-al doilea dur își plimbă… câinele, să zicem, dacă putem numi câine chestia aia mică și gri.

Bătaie!, îmi zic. Și rămân pe loc. Nu știu dacă pentru a-i despărți în caz de ceva, sau pentru a vedea care dă mai bine cu pumnu’, că nu se știe când ajung și eu la polemici dure cu vreunul dintre ei, sau pur și simplu să le dau două perechi de pălmi și să-i învăț să-și respecte vecinii și să vorbească frumos, că-s copii prin cartier. Chiar nu știu de ce, pur și simpu mi-am dat haina jos, mi-am ridicat mânecile și calculam distanțe și variante diferite de intervenție.

Îmi crescuse adrenalina, mi se îngustase orizontul, mi se încetinise timpul – mă rog, mai știți și voi, mă gândesc, cum simți când o cafteală e iminentă.

Se văd și ei, unul pe altul, simt tensiunea crescând exponențial și mă pregătesc de ce-i mai rău. Când ăla cu javra frumosul cățel de casă spune, cu cea mai calmă voce din lume:

– Servus, Gigel (sau cum l-o fi chemat). No, da’ ce faci, unde-ai fost ?

– Servus, Costel (sau cum l-o fi chemat). Da’ uite, no, am fost la Oncos să iau pâine, că pune nevasta masa, blablabla

Pe puțin 30 de secunde mi-a luat să revin la realitate. Pe puțin. 30 de secunde în care am rememorat cu Stalin, cu rasa și cu soarele… Nici n-am auzit ce-și spuneau la început, atât de încordat eram. Am tras aer adânc în piept, mi-am spus un sincer “bă Crivăț, ești prost tare, bă; și cam dement”, m-am suit în mașină și-am pornit încet. Am oprit lângă ei, am dat geamul jos și le-am zis “s-aveți o zi bună, sănătate!” și-am plecat mai departe, să-mi văd de-ale mele. Se uitau ei lung la mine, da’ să vedeți ce lung mă uitam eu când i-am auzit vorbind despre cum s-a făcut cald și frumos la Cluj…

#truestory, mates!