Coming back

Tocmai venirăm de la Tilișca. Prea obosiți ca să vă povestim chiar acum cât de minunat a fost, dar cum ar fi putut fi altfel ? Oricum, când îmi mai revin vă povestesc de-un balmoș senzațional, de Biriș și inelele de la cutiile de bere, de o haită de câini ciobănești și brusca relație apropiată dintre mine și ei… și alte lucruri.

Veșnicia s-a născut la Tilișca

Dacă nu toată veșnicia, atunci o parte din ea sigur e de-acolo, de la Tilișca, din Mărginimea Sibiului.

Ne-am petrecut cu Ciutacii, cu Groparii și cu Jegstăr un week-end de mare relaxare și voioșie. Am stat la Pensiunea Irina din Tilișca, și nici că se putea vreun loc mai fain de petrecut acolo, în Mărginime. O casă frumoasă, caldă și primitoare. O gazdă excelentă, o mâncare antologică și prețuri foarte ok. Un sat de oameni bogați rău – sau tare gospodari, cum zicea Irina, gazda noastră. Așa de bogați, că drumurile lor din sat sunt mult mai bine întreținute decât cele din centrul Clujului. Sau Bucureștiului, dacă vreți. Acolo, copiii merg sâmbăta la școală și anul școlar se termină pe 16 mai, pentru că după aia copiii pleacă la stână, cu oile. În rest, în linii mari – liniște totală, aer curat de munte, împrejurimi superbe, o cetate dacică din care au rămas vreo două-trei pietre și cea mai bună mâncare tradițională sibiană. Nu tu șuncă de la alimentară, ouă de gostat, telemea de fabrică. Nu, doar lucruri naturale, majoritatea producție proprie. (click pentru poze mari – și merită, credeți-mă)

Pensiunea Irina

pa130022.JPG pa130025.JPG pa130023.JPG

Irina și Adrian, un sibian de viitoare nădejde, cum ar zice Groparele (tatăl lui Adrian nu era acasă în momentul pozei, din păcate – da’ promit că-l pozez data viitoare, că e un om tare simpatic):

pa130028.JPG

Irina ne-a hrănit cu vreo turmă întreagă de mioare în cele trei zile cât am stat acolo, plus vreo duzină de purcei. Mie așa mi s-a părut – că oricât mâncam noi, 7 adulți și-un copil, nici nu se cunoștea. Ne-a dat cotlete de porc, sloi de oaie, carne de oaie la grătar și ceafă de porc, tot la grătar. Și niște sarmale geniale, cu un fel de smântână de oaie, cărora din păcate nu le-am făcut poze. Plus multe altele.

pa130071.JPG pa130072.JPG pa130092.JPG

Altfel, oamenii din Tilișca gospodari, cum spuneam. Aveau drumuri îngrijite, o cetate din care ce dacă n-a rămas nimic, au refăcut ei ce trebuia refăcut, mai aveau salamandre prin pădure și niste peisaje demențiale. Plus că erau și foarte credincioși. De obicei, cruci ca asta se pun la locurile accidentelor. La ei nu. Era doar așa: Doamne ajută-ne

pa130027.JPG pa130055.JPG pa130049.JPG pa130068.jpg pa130032.JPG

În fine, când am plecat cu părere de rău de la Irina (unde abia aștept să ne întoarcem) ne-am dus la Galeș, la Dădârlat Ilieș, ultimul fabricant de clopuri din Mărginime. Dădârlat nu era acasă, dar Lady Dădârlat ne-a procopsit pe toți cu câte o pălărie (revin eu cu un post separat, dacă nu uit). Apoi am mers la Groparele acasă, la Orlat, că era ziua mamei lui, care de fapt e o doamnă, după cum se știe. Și acolo am tras de week-end și l-am lungit, hăt, până luni dimineața. Că și Groparele avea mâncare bună, beutură fină și peisaje frumoase.

pa140111.JPG pa140104.JPG

Cam ăsta ne-a fost week-end-ul. Când mă refac, o să mai pun eu ceva filmulețe, alte poze și povestea clopurilor lui Dădârlat. Și ce mi-oi mai aduce aminte. Până atunci, vă recomand cu toată căldura – rupeți-vă 2-3 zile și mergeți la Irina, la Tilișca. Promit că n-o să vă pară rău.