În seara asta, cum stăteam eu așa, liniștit, citind blogurile mele preferate și făcând oarece planuri de viitor (care toate includ rețete, mâncăruri și alte lucruri) am făcut deodată un puseu de tensiune. Bine, eu n-am știut că-i puseu de tensiune, da’ am căutat pe gugăl “simptome tensiune arterială” și se potriveau tare bine. Mai mult, pe unul dintre site-uri scria clar că dacă ai simptomele alea, ești în mare pericol și trebuie musai să mergi la medic.
După o ușoară rundă de discuții în contradictoriu ( “- mergem la medic; – ba nu mergem, la urgență mergi când ți-e rău de tot, – mergem chiar acum“) câștigată, cum ușor vă puteți da seama, nu de mine, am pornit la drum. Prima oprire: farmacia Sensiblu, unde știam eu că au aparat din ăla de luat tensiunea. Nu mai aveau, de vreun an. Cică să mergem la Spitalul Militar, că-i aproape și au secție de Urgențe. A, am uitat să vă zic că pe drum, pe lângă că – evident – începea să-mi treacă și să mă simt ok, râdeam de penibilul situației: să mergi la urgențe cu mașina, condusă de tine. În fine.
La Spitalul Militar am intrat în holul de la Urgențe, și am stat, și am stat… până a trecut în zbor o doamnă doctor. Căreia încep să-i spun cu frumosul: “Sărut mâna, doamnă. Știți, cred că am sau am avut un puseu de tensiune și…”. Și ce ? Că doamna doctor se uita așa prin mine și trecea relaxată mai departe. Adevăr vă zic, nu că nu m-a auzit, cred că nici nu m-a văzut, deși eram la maxim jumătate de metru distanță. M-am enervat, deși n-aveam voie, că cică îți crește tensiunea, și am plecat mai departe.
Pe drum, mă gândeam eu ce fain merge povestea asta pe blog, cum merg din spital în spital, pentru o verificare oarecare. Da, mi-a zis și Raluca, știu că s-a făcut și un film pe tema asta.
Și ajungem la Interservisan. Policlinica privata, unde speram sa gasim un medic de garda. Intrat pe holurile pustii, așezat pe canapele, trece o doamnă (probabil infirmieră), se uită la noi cu vădită curiozitate și ne întreabă: nu vă supărați, n-aveți ceva de scris ? După care vine și doamna doctor care era de gardă, care fusese în control și care a fost o drăguță (dacă citiți pe-aici din greșeală, doamnă, să știți că săru’mâna și că ați fost o simpatică).
Probabil că e inutil să vă zic că n-aveam (sau nu mai aveam) nimic. Tensiune aproape normală, puls aproape normal, totul aproape normal. Pentru siguranță, mi-a dat ceva medicamente, mi-a zis să mă las de fumat și de vin roșu, să-mi fac imediat toate analizele și să vin la control etc.
Și uite așa mi-a luat mie cam 2 ore să descopăr că n-am nimic, în fond. Cică sunt prea stresat. Yeah, right 🙂
