Cele mai tricouri din lume

Nu mai țin minte exact când s-a lansat AdCadou, dar știu că mi-am comandat tricouri de la ei dinainte să apară oficial pe piață (cred). În acest moment, efectiv vreo 90% din tricourile mele (și, credeți-mă, am vreo două, că nu port cămăși sau chestii, deci ținuta mea day by day e pe bază de tricouri) sunt de la ei.

Cam la 2-3 săptămâni mă uit la ei pe site să văd ce mai vreau să-mi comand (nu mai zic de cele făcute după ideile mele, cum ar fi cel cu Popeye jucând poker, cu Rolex la mână and so on) și, de-o vreme, am văzut că au băgat mirosuri la tricouri.

Haha, mi-am zis, ce găselniță simpatică, ce amuzanți sunt oamenii, haha, tricouri cu mirosuri! Dar ce mirosuri! De apă sfințită, de aventură de-o noapte, de bere nefiltrată, de cafea cu soacra, de dragoste Dumnezeiască, de laptop nou cu Win 10 și licență, de Sărbătoare Pascală, de SLĂNINĂ!!!, de super erou, de stripteuză transpirată, de țigări și coniac, numai și numai miresme alese.

haha, mi-am zis, ce simpatici, ce prostie simpatică, ziceam eu comandând tricoul cu CSF? N-AI CSF, cu miros de țigări și coniac….

Până a venit, nenică, ȘI VĂ JUR că așa miroase! Nu, nu e un PR stunt simpatic, tricourile alea chiar au mirosurile alea, am leșinat când l-am desfăcut, eram convins că e doar o gogoriță. Nu e, oamenii au lucrat luni de zile la parfumurile alea și tricourile și hanoracele cu mirosuri din anii 80 CHIAR miros așa cum zice.

“Amazing t-shirts. They are great. It’s true!“, cum ar zice cel mai nou dement al planetei.

PS: Iubita mea și Gaben au conspirat spre a-mi face o surpriză de Dragobete. Mi-au găsit discheta aia bună, o credeam pierdută de ani!!!

hanorac adcadou

 

Câteva idei de la SMS București

Primul meu gând când am ajuns la Social Media Summit București (de care ziceam aici) a fost – nene, câtă lume nouă! Apoi mi-am dat seama că n-am mai fost de vreo 2 ani la vreun eveniment de ăsta, deci eu eram apariția… inedită, să zicem, nu ei.

N-am prins toate sesiunile, am prins-o însă pe cea de Influență din onfline în offline. E fain să vezi 4 oameni deștepți (Mona Dîrțu, Barbu Mateescu, Cătălin Teniță, Radu Atanasiu) vorbind despre influența social media / online în fenomenul #rezist. Toată discuția lor a fost interesantă, despre bula din care de fapt nu ieșim, despre like versus acțiune și altele. Idee cu care am rămas în cap – ne organizăm mai bine în bula noastră (oricât ni s-ar părea că e de mare), sau încercăm să comunicăm cu celelalte bule? O vreme îmi va lua să-mi dau, eu mie, un răspuns.

Am văzut, pe de altă parte, primul debate pe bune pe care l-am văzut vreodată. Ca la carte, nene! Nae Șovăială (vicepreședinte, Asociația Română pentru Gândire și Oratorie) versus Alina Bucșa (antrenor de debate, British Council). Niște puști incredibil de buni vorbitori, o discuție cu reguli clare – social media versus mass-media tradiționale. O discuție de dragul argumentării, mai degrabă, dar foarte faină tocmai pentru asta.

Și apoi a urmat momentul meu preferat, un debate serios, cu fapte și cifre, pe tema online versus mass-media tradiționale. Echipa pro online: Monica Botez (Golin), Alex Oancea (VEKA), Alex Negrea (el însuși). Echipa pro tradiționale: Monica Jitariuc (MSLGROUP The Practice), Tudor Galoș (Microsoft România), Cristian China Birta (el însuși, da!).

Și, spre suprinderea mea, unde pornisem să-i ascult 100% sigur că voi vota cu echipa online, pentru că na… cu asta mă cam ocup, cealaltă echipă a argumentat atât de fain și de explicit că votul meu (și al majorității, de altfel) s-a dus spre ei. E un vot efectiv simbolic, dar discuția a fost cu adevărată interesantă și instructivă. Mi-ar plăcea să apară video cumva (cc Revista Biz, pls 🙂 )

Tot ieri s-a lansat petiția pentru introducerea meseriilor legate de internet în COR (Clasificarea Ocupațiilor din România), de unde și poza de mai sus. O puteți semna aici. Și s-a lansat și anuarul Digital Report (“reunește informații despre cele mai importante agenții de digital din România, tendințe și evoluții ale pieței de digital, liste cu cele mai relevante nume din blogosfera românească, clasificate în funcție de domeniile pe care le acoperă, top cei mai urmăriți vloggeri, top conturi de Instagram, precum și top bloggeri cu care au colaborat agențiile și top agenții cu care au colaborat bloggerii în 2016.“)

Mi-a plăcut, mai vreau.

foto: @andreicrivățphotography

Social Media Summit 2017

… are loc mâine – da, chiar mâine, de 1 martie! – la Hotelul Radisson Blu din București.

Evenimentul, la care voi merge negreșit, este împărțit în 4 sesiuni.

  1. Tendințe și strategii în 2017 – aici sunt două teme de discuție: Vloggerii, noile staruri ale internetului (salut, Marian!) și Ideile și companiile din Social Media
  2. Influența din online în offline – se va lansa campania “Gesturi de apreciere în 2017”, care nu știu ce înseamnă, dar abia aștept să aflu
  3. Introducere în universul competițiilor de debate
  4. Conținut și storytelling digital.

Sunt speakeri foarte interesanți, pe unii i-am mai văzut la conferințe, pe alții aștept să-i văd mâine. Și se va lansa anuarul Digital Report, care va reuni liste cu cele mai influente bloguri generaliste, cei mai influenți vloggeri, cele mai populare bloguri pe diverse nișe and so on.

Găsiți aici programul și speakerii, ne vedem acolo.

Donald Trump și Rusia

Am tot văzut în ultima vreme tot felul de așa-zise legături, vehiculate de presa soroșistă (mă refer, desigur, la New York Times și Washington post) între președintele Donald Trump (foto sus) aka The Donald și Rusia.

Terminați cu aceste non-sensuri, pentru că sunt niște non-sensuri, probabil informații manipulatoare date pe ascuns de servicii, care vor să dea jos președintele votat legitim și să ia puterea (mă refer, desigur, la NSA și FBI)

Și dacă nu mă credeți, iată:

via hotnews

#neamsaturat

E mult de când n-am mai scris pe-aici. Am fost un pic ocupat cu protestele din Piața Victoriei.

Eu n-am prea fost la proteste, în viața mea. Am fost la Brașov, la Colectiv – până când un ficior de la M10 a încercat să politizeze mitingul și am renunțat să mai particip. În rest, nu, n-am prea ieșit. N-a fost nimic să miște, cu adevărat, în afară de Colectiv. La Roșia Montană nu eram – nu sunt nici acum – convins de vreuna dintre poziții. La cele politice, pentru un partid/candidat – lol, nu, niciodată.

Ei bine, acum am fost. În seara de 31 ianuarie, să fi fost vreo 10 seara, mă pregăteam să mă culc, nuș cum naiba era deschis televizorul (ba da, cred că am văzut ceva pe facebook și am dat drumul la tv) și am văzut conferința de presă a ministrului Iordache. Și mi-am amintit că, imediat după alegeri, vorbeam cu niște oameni și le spuneam asta: nene, cea mai mare temere a mea e că ne întoarcem la stadiul din epoca Năstase. Nu exista corupție, nu existau corupți, nu apărea nimic în presă și, dacă apărea ceva, ziariștii erau amenințați (servus, Romana!), dați în judecată (servus, Eftimie!), bătuți rău (căutați pe net Ino Ardelean) sau chiar dispăruți / omorâți (căutați pe net Iosif Costinaș)

Ei bine, când l-am văzut pe Iordache cu “altă întrebare”, am revăzut epoca aia. Și m-am enervat și, la 11 seara, în loc să mă culc, ca să prestez optim a doua zi la muncă și super șefa mea să fie încântată de mine și să-mi mărească salariul (inside joke, deal with it 🙂 ), m-am luat și m-am dus în Piața Victoriei. Erau câțiva oameni, nu mulți. Și după aia, în următoarea oră, au apărut o grămadă de prieteni de-ai mei. Nu ne-am organizat, nu ne-am dat mesaje pe facebook, nu nimica, pur și simplu au simțit și ei revoltă și au simțit nevoia să iasă. Era noapte și târziu, era foarte frig. Și totuși, oamenii ăia s-au dat jos din pat și-au venit. Pentru că n-au îndurat umilirea.

Apoi a fost în fiecare zi. Eu n-am putut să merg zilnic, dar au mers alții pentru mine, iar în celelalte zile am mers eu pentru alții și am strigat pentru ei. Ne ajutăm. A fost frig, a fost greu. Dar am mers de câte ori am putut, acum m-am întors de 10 minute, cred că merg și mâine, cred că merg în toate zilele.

Vorbeam cu diverși prieteni. Unii nu și-au văzut copiii cu zilele, ca să fie în piață, dar au ieșit. Alții nu au mai putut lucra la proiectele lor, dar au ieșit. Alții nu au apucat, efectiv, să mai facă ordine prin casă, că merg ziua la job și seara la protest. Alții, bolnavi tare, răciți sau cu alte probleme, au ieșit în fiecare zi. Îmi spunea un amic asta, și m-a marcat – băh, îs obosit rău, n-am nici un chef, am chestii de făcut acasă, dar toți prietenii mei îs acolo, cum mai dau ochii cu ei dacă ei îndură frigul și eu stau acasă?

Și ajung la ce-am vrut să zic, de fapt și de drept.

Ce e fascinant pentru mine, personal, e să descopăr că acest popor mai are simț civic. Vă amintiți de proteste de genul ăsta în perioada 2000 – 2012? Eu sunt ramolit, recunosc, dar parcă nu erau. Erau pro sau contra cuiva, dar niciodată oamenii nu s-au unit pentru UN PRINCIPIU. Pentru o idee. Ideea că nu poți să dai o lege care să te salveze, pe tine și prietenii tăi, de pușcărie. O lege care te lasă să furi.

N-am văzut (eu, personal, nu că n-ar fi fost, ci doar că eu n-am văzut) niciodată o mulțime atât de diversă de români care să se simtă atât de uniți. Nu vă puteți imagina sentimentul de apartenență pe care-l simți în piața aia, între sute de mii de oameni pe care nu-i cunoști. E ca o familie uriașă. E pentru prima oară când eu, Andrei Crivăț, simt că efectiv aparțin unui popor. Și mulțimea aia nu ține cu nimeni, vrea pur și simplu să fie tratată corect. Oameni care nu s-au lăsat prostiți de fenta cu ordonanța care abrogă ordonanța, dar aparent nu e constituțională.

Și atunci de ce mai ieșim?

Habar n-am de ce IEȘIM. Știți, pe bune, vă promit că nici nu ne dă nimeni bani (btw, Soroș bro, am mers cu o mulțime de taxiuri zilele astea, decontăm?), nici nu ne spală pe creier cu raze magnetice, nici laserele alea nu mă ating în vreun fel, nici nimic. Acolo, în piață, nu gândim identic, că nu suntem clone. Chiar dacă simțim la fel.

Dar știu de ce ies eu, personal – și de ce o să ies în fiecare zi (sau, mă rog, de fiecare dată când pot)

Am mai multe motive.

  • Vreau ca acest guvern să demisioneze.

Nu le neg nicicum legitimitatea, dar când în prima lor lună de activitate vin și încearcă să mă prostească – nene, nu mai am încredere în ei. Ordonanțe date la 11 noaptea? Ordonanțe de abrogare, urmate de proiecte de lege identice cu ordonanța abrogată? Băh, sunteți pe bune? Sunt din Brăila, dacă vrei să mă țepuiești o dată, te țin minte pe viață și veci pururi nu mai am încredere în tine. Acum, probabil că 3/4 din prietenii mei mă vor înjura, dar aia e – eu nu vreau să fie alegeri anticipate. Vreau să guverneze PSD și să facă tot ce-a promis, chiar să fie Sorin Grindeanu premier, dar cu alți miniștri, cu unii care îs competenți (ați văzut filmul cu Daea? l-ați văzut pe Iordache la conferințele de presă? Ați văzut cum ministerul Justiției s-a dezis, practic, de propriul său ministru?) și să scape de influența sinistră a lui Dragnea.

  • Vreau să nu se umble în codurile legale la infracțiunile politicienilor

Da, ok, înțeleg că e greu la pușcărie, că sunt oameni cu pedepse prea mari pentru infracțiuni foarte mici. Le știți și voi, oameni care au furat ceva de mâncare pentru că le era foame și alte chestii de astea. Ok, să se grațieze, să facă ce cred ei că e mai bine – dar să nu se aplice la politicieni, nene. Sau la funcționari publici. Aș vrea tare să nu văd vreun politician care a luat șpagă că iese. Sau că e grațiat, sau că fapta lui devine, deodată, legală. Morți la tavă, ai furat din bani publici, mergi pe tușă.

  • Vreau să dispară din viața publică Dragnea și Tăriceanu

Ok, aici nu am motive legale. Îmi place democrația, oamenii au fost aleși în fruntea coaliției care conduce țara, coaliție care a câștigat alegerile. Și e dreptul lor să fie acolo unde sunt. Nu văd vreun mecanism democratic, legal, prin care oamenii ăștia să dispară. Dar mie, personal, mi se pare că nu există NIMIC mai dăunător țării ăsteia decât Călin Anton Popescu Tăriceanu sau cum morții lui îl cheamă. Băh, omul e al doilea om în stat și vorbește despre ieșit din UE – pe bune, nu e atentat la siguranța națională sau ceva? Mi se pare mai dăunător și decât infractorul condamnat definitiv Dragnea, dacă e, ăla măcar mimează o orientare pro occidentală, dar Tăriceanu nu, nene. Serios, declarațiile lui nu pun în pericol statul ăsta? N-ar trebui să-l întrebe cineva – băh, boule, între ce crezi tu despre noi, pe persoană fizică, și ce zice președintele Senatului despre UE e o mare, mare diferență?

Plus că mi-aș dori extrem de tare să trăiesc într-o țară care e condusă de oameni care nu sunt condamnați definitiv.

Notă de final – ăsta e un articol lung. Dar e compus dintr-o sumă de trăiri din ultima vreme și efectiv nu am talentul de a le aranja după reguli narative. Asta e, dacă ați ajuns până aici înseamnă că vă place de mine sau ceva 🙂

Ce știu sigur e asta – nu plecăm, băh!

 

 

Avem liderii perfecți

© Cosmin Iftode | Dreamstime.com

Bună seara, lamulțean ștcl*

Văd, în bulele de internet în care mă învârt (notă – încercați să fiți în măcar 2-3 bule total opuse celei în care vă simțiți în siguranță. ajută mult la o înțelegere mai clară a lucrurilor din jur) unele valuri de indignare covârșitoare la adresa noilor conducători ai acestui neam. La incompetența lor, la gradul – destul de înaintat în unele cazuri – de semialfabetism pe care îl afișează uneori, la mârșăviile și ilegalitățile, unele condamnate penal definitv, pe care le-au făcut și de care aparent nouă, ca neam, chiar nu ne pasă, că de aia i-am votat, nu?

Și azi, discutând cu un prieten, am avut acestă semi-revelație perfect inutilă.

Suntem dezamăgiți, la prima vedere pe bună dreptate.

La o a doua vedere, trăim într-o țară în care, în dimineața zilei de 31 decembrie 2016, niște oameni au refuzat să fie evacuați dintr-un mall unde exista amenițare cu bombă. S-au și stropșit la polițiști că le strică sărbătorile.

Lasă că (din câte înțeleg) e obligatoriu prin lege ca în astfel de caz să urmezi fără să crâcnești indicațiile polițistului. Dar vă imaginați că niște cetățeni care cer apă singuri, deci sunt probabil măcar un pic funcționali, care trăiesc în Europa anului 2016, unde are loc câte un atentat aproape lunar, refuză să plece dintr-un loc unde s-a anunțat o bombă ca să-și termine de cumpărat haleală și băutură pentru un chef?

Un astfel de cetățean credeți că ar pricepe și ar vota vreodată cu vreun doctorand de la Harvard sau cu vreun premiant Nobel? Ce să înțeleagă el din ei?

Nu avem conducători fix după chipul și asemănarea noastră (nu a mea, nu a ta, a noastră pe de-a întregul)? La așa oameni, ce guvernanți să ai?

*ștcl = și toate celelalte

Nu conduceți după ce-ați băut!

Member this? Member cum mă sfădeam cu cuierul? Member cum ați râs de mine?

‘Cos I member!

Dar a fost atunci, în seara aia, mult mai mult de-atât. Urmăriți un video exclusiv de breaking news, cu incredibilele aventuri ale lui Harry Potter în Narnia, cu o mașină care se conduce fără volan și în care se intră altfel decât în mașinile obișnuite și cu un Marian-barosan cu stofă de bogătan, fără număr, nene!

Dar… ca de obicei, bufnițele nu sunt ce par a fi, mă copii (na, c-a ieșit cu rimă).

Nu ne-am trosnit în seara aia. E drept, eu, Andrei, Cristi, Ovidiu și Marian ne-am văzut în seara aia (era de fapt 4 dimineața), erau și niște beri pe-acolo, dar nu ne-am atins de ele.

În realitate, Asociația Berarii României ne-a invitat să punem în scenă o seară în care un grup de prieteni ies să se distreze, fără să se gândească cum se întorc acasă. Ceea ce dorim noi să transmitem este că e al naibii de important să cedezi volanul când bei, adică să nu conduci după ce-ai băut alcool și că – la fel de important – ar fi bine să ai o sursă sigură de transport. De exemplu, un “designated driver”, un prieten care își asumă de la începutul serii că nu va consuma și că vă duce pe toți în siguranță acasă.

Și, sper eu, filmul nostru e cel puțin grăitor în acest sens.

Campania “Cedează volanul când bei” este inițiată de Asociația Berarii României, cu sprijinul Poliției Române și al CNA.

Sealed with a kiss

© Misko Kordic | Dreamstime.com

Este vineri seara, ora 10.00ish și decid că aș mai putea bea o bere, două, că ce naiba, e vineri seara! – dar nu mai am, așa că ies la nonstop-ul cel mai apropiat, care e – ca întotdeauna – destul de aglomerat, așa că mă așez cuminte la coadă.

În urma mea, intră un el și-o ea, foarte simpatici. Foarte!

Și-i zic lui, cât pot eu de șoptit – bro, vezi că ai o urmă de ruj pe obraz…

Și el zice – știu!

Și ea zice – și nici măcar nu-i de la mine!

Și eu zic – ah, nu-i de la ea?

Și el zice – nu, nu-i de la ea!

Și eu zic – bro, n-ai nici o urmă de ruj pe obraz, stai liniștit!

L-am ajutat, așa-i?

#truestory

La bătrânețe mai uiți…

Când am revenit (temporar!) în București, eram convins că unul dintre cele mai bune lucruri care mi se vor întâmpla aici e că o să mă întâlnesc mult, muuuuuuuult mai mult cu prietenii mei cărora le duceam dorul când eram la Cluj sau la Brașov.

Nenică, ce naiv eram!

Păi nu (mai) știam nimic despre orașul ăsta și despre cum face ca orice distanță între două orașe să pară o nimica toată. Am o ușoară senzație că-l vedeam pe Andrei mai des când eram la Brașov. Iar la Radu știu asta fără urmă de îndoială – ne întâlneam mai mult și mai des la Brașov decât aici. Nici nu vă mai zic că acum 3 luni m-am mutat la vreo 100 de metri distanță de o prietenă și, în astea 3 luni, nici din greșeală, în fața blocului, nu ne-am văzut.

Eh. Ce să-i faci, alt oraș, alte forme de socializare. Are și lucruri bune. Cred. Așa zice lumea, cel puțin.

Dar, en fin, al’ceva vream să spun. Dacă tot îmi văd rar prietenii, măcar atunci când îi văd, apăi îi văd, nene! Așa că atunci când s-a arătat ocazia unei seri de beri cu Andrei, Marian, Le Chinois și cel mai de succes autor român de SF, Eftimie, nici nu m-am mai uitat la oră, la oboseală, la bătrânețe și m-am dus.

Și-am petrecut cum n-am mai petrecut de pe vremuri, nene. Am petrecut de parcă nu mai exista mâine pe pământul ăsta.

Și ne-am distrat foarte tare, foarte frumos, foarte mult. Doar că nu prea mai știu cum… că na, de la o vreme și-o cantitate în sus, mai uiți. Dar sunt sigur că a fost frumos și, mai mult, celor de pe lângă noi trebuie că le-a plăcut foarte tare.

Ba mai mult, unui domn, necunoscut, i-a plăcut așa de tare cum ne distram noi, că ne-a și filmat – și ne-a și dus acasă după aia.

În orice caz, sunt 100% convins că am fost cuminți și n-am făcut cine știe ce trăznăi, să ne facem de mândră minune prin oraș… Poate doar să fi zis glume cu voce mai tare, or nu știu, dar mai mult de-atât nu cred. Sigur îmi aminteam.

O poveste românească de la Aeroportul Otopeni

© Steve Woods | Dreamstime.com

După cum știe toată lumea, mai puțin cine nu știe (©), eu nu merg cu avionul. Dar am prieteni care folosesc acest instrument al dușmanului, ei sau familia lor, așa că am aflat această poveste frumoasă și românească fără să fi călcat în Otopeni în ultimii 3-4-5 ani, nu mai știu.

Cum ar fi prietenul Victor și soția lui. Care soția lui a aterizat în Otopeni vineri, 25 noiembrie, 2016, pe la 11 seara. Iar Victor, ca un soț minunat ce este, a așteptat-o.

Și pe la 11.30 seara plecau ei acasă și, ce să vezi, necaz, nu mai mergeau automatele de plătit parcarea. Deloc, nenică! Și tanti alea care stau în ghișee la ieșire refuzau cu o nonșalanță rar întâlnită să ia banii de la cetățenii care părăseau aeroportul. Habar n-am dacă doar nu voiau sau chiar nici nu puteau, și nici nu contează. Doar imaginați-vă cum e să iei pe cineva de la aeroport și să nu poți ieși din parcare 1-2 ore. Și să nu te bage nimeni în seamă și să nu se întâmple nimic.

Cert e că s-a făcut o coadă de oameni care au ajuns să stea peste o oră, dacă nu chiar două.

Moment în care un domn mai hotărât a luat o decizie pentru care mi-aș dori să-i dau două spre zece beri.

I-a rugat pe cei din fața lui să încere să-i facă loc, că el trece cu mașina prin barieră și aia e, își asumă fapta de distrugere și plătește, dar stă deja de două ore, mai dă-i în morții lor cu bariera lor. De două ore la ieșirea din parcare, nene, tre să ai ceva răbdare pentru asta.

Când au auzit una ca asta, doamnele alea sau altcineva au chemat paza aeroportului, care au venit alarmați. Și domnul respectiv, din nou, a zis că-și asumă, le lasă datele să fie dat în judecată și plătește costurile, dar el acolo nu mai stă. Hotărât om! Ăia nu, că nu se poate, că e barieră, că nu se trece prin ea, bla bla bla. El nu și nu, că trece prin și aia e.

Și-atunci, oamenii de la Otopeni au găsit cea mai românească (în sensul de imbecilă) soluție posibilă. Au pus un om cu o găleată (ad literam!) la barieră, care să deschidă manual, numai după ce șoferii lăsau jetonul de parcare. Să nu se piardă, să nu se strice, că ni se sparge nouă în cap, ne taie din salariu! – și, se știe de la daci, nu suntem chiar genul de neam capabil să-și asume responsabilități.

Deci omul ăla deschidea bariera cu mâna, după ce-i puneai jetonul în GĂLEATĂ! Apoi o lăsa repede, să nu iasă și următorul, apoi iar!

Se putea face așa din prima, să nu ții amărâții ăia la coadă 2 ore într-o vineri noaptea? Să deschizi bariera și să-i lași să plece, că nu era vina lor că sistemul era picat? Sigur că se putea, dar efectiv n-a putut nimeni să-și asume că ăia ies fără să plătească. Să ai inițiativă, să ajuți, să faci ceva concret? Nici poveste.

Nu, chestiile astea nu fac parte din ADN-ul angajatului român la stat.

Și, cumva, îmi pare rău că n-a apucat domnul ăla să le spargă bariera. Măcar ajungea povestea pe la știri.