E mult de când n-am mai scris pe-aici. Am fost un pic ocupat cu protestele din Piața Victoriei.

Eu n-am prea fost la proteste, în viața mea. Am fost la Brașov, la Colectiv – până când un ficior de la M10 a încercat să politizeze mitingul și am renunțat să mai particip. În rest, nu, n-am prea ieșit. N-a fost nimic să miște, cu adevărat, în afară de Colectiv. La Roșia Montană nu eram – nu sunt nici acum – convins de vreuna dintre poziții. La cele politice, pentru un partid/candidat – lol, nu, niciodată.

Ei bine, acum am fost. În seara de 31 ianuarie, să fi fost vreo 10 seara, mă pregăteam să mă culc, nuș cum naiba era deschis televizorul (ba da, cred că am văzut ceva pe facebook și am dat drumul la tv) și am văzut conferința de presă a ministrului Iordache. Și mi-am amintit că, imediat după alegeri, vorbeam cu niște oameni și le spuneam asta: nene, cea mai mare temere a mea e că ne întoarcem la stadiul din epoca Năstase. Nu exista corupție, nu existau corupți, nu apărea nimic în presă și, dacă apărea ceva, ziariștii erau amenințați (servus, Romana!), dați în judecată (servus, Eftimie!), bătuți rău (căutați pe net Ino Ardelean) sau chiar dispăruți / omorâți (căutați pe net Iosif Costinaș)

Ei bine, când l-am văzut pe Iordache cu “altă întrebare”, am revăzut epoca aia. Și m-am enervat și, la 11 seara, în loc să mă culc, ca să prestez optim a doua zi la muncă și super șefa mea să fie încântată de mine și să-mi mărească salariul (inside joke, deal with it 🙂 ), m-am luat și m-am dus în Piața Victoriei. Erau câțiva oameni, nu mulți. Și după aia, în următoarea oră, au apărut o grămadă de prieteni de-ai mei. Nu ne-am organizat, nu ne-am dat mesaje pe facebook, nu nimica, pur și simplu au simțit și ei revoltă și au simțit nevoia să iasă. Era noapte și târziu, era foarte frig. Și totuși, oamenii ăia s-au dat jos din pat și-au venit. Pentru că n-au îndurat umilirea.

Apoi a fost în fiecare zi. Eu n-am putut să merg zilnic, dar au mers alții pentru mine, iar în celelalte zile am mers eu pentru alții și am strigat pentru ei. Ne ajutăm. A fost frig, a fost greu. Dar am mers de câte ori am putut, acum m-am întors de 10 minute, cred că merg și mâine, cred că merg în toate zilele.

Vorbeam cu diverși prieteni. Unii nu și-au văzut copiii cu zilele, ca să fie în piață, dar au ieșit. Alții nu au mai putut lucra la proiectele lor, dar au ieșit. Alții nu au apucat, efectiv, să mai facă ordine prin casă, că merg ziua la job și seara la protest. Alții, bolnavi tare, răciți sau cu alte probleme, au ieșit în fiecare zi. Îmi spunea un amic asta, și m-a marcat – băh, îs obosit rău, n-am nici un chef, am chestii de făcut acasă, dar toți prietenii mei îs acolo, cum mai dau ochii cu ei dacă ei îndură frigul și eu stau acasă?

Și ajung la ce-am vrut să zic, de fapt și de drept.

Ce e fascinant pentru mine, personal, e să descopăr că acest popor mai are simț civic. Vă amintiți de proteste de genul ăsta în perioada 2000 – 2012? Eu sunt ramolit, recunosc, dar parcă nu erau. Erau pro sau contra cuiva, dar niciodată oamenii nu s-au unit pentru UN PRINCIPIU. Pentru o idee. Ideea că nu poți să dai o lege care să te salveze, pe tine și prietenii tăi, de pușcărie. O lege care te lasă să furi.

N-am văzut (eu, personal, nu că n-ar fi fost, ci doar că eu n-am văzut) niciodată o mulțime atât de diversă de români care să se simtă atât de uniți. Nu vă puteți imagina sentimentul de apartenență pe care-l simți în piața aia, între sute de mii de oameni pe care nu-i cunoști. E ca o familie uriașă. E pentru prima oară când eu, Andrei Crivăț, simt că efectiv aparțin unui popor. Și mulțimea aia nu ține cu nimeni, vrea pur și simplu să fie tratată corect. Oameni care nu s-au lăsat prostiți de fenta cu ordonanța care abrogă ordonanța, dar aparent nu e constituțională.

Și atunci de ce mai ieșim?

Habar n-am de ce IEȘIM. Știți, pe bune, vă promit că nici nu ne dă nimeni bani (btw, Soroș bro, am mers cu o mulțime de taxiuri zilele astea, decontăm?), nici nu ne spală pe creier cu raze magnetice, nici laserele alea nu mă ating în vreun fel, nici nimic. Acolo, în piață, nu gândim identic, că nu suntem clone. Chiar dacă simțim la fel.

Dar știu de ce ies eu, personal – și de ce o să ies în fiecare zi (sau, mă rog, de fiecare dată când pot)

Am mai multe motive.

• Vreau ca acest guvern să demisioneze.

Nu le neg nicicum legitimitatea, dar când în prima lor lună de activitate vin și încearcă să mă prostească – nene, nu mai am încredere în ei. Ordonanțe date la 11 noaptea? Ordonanțe de abrogare, urmate de proiecte de lege identice cu ordonanța abrogată? Băh, sunteți pe bune? Sunt din Brăila, dacă vrei să mă țepuiești o dată, te țin minte pe viață și veci pururi nu mai am încredere în tine. Acum, probabil că 3/4 din prietenii mei mă vor înjura, dar aia e – eu nu vreau să fie alegeri anticipate. Vreau să guverneze PSD și să facă tot ce-a promis, chiar să fie Sorin Grindeanu premier, dar cu alți miniștri, cu unii care îs competenți (ați văzut filmul cu Daea? l-ați văzut pe Iordache la conferințele de presă? Ați văzut cum ministerul Justiției s-a dezis, practic, de propriul său ministru?) și să scape de influența sinistră a lui Dragnea.

• Vreau să nu se umble în codurile legale la infracțiunile politicienilor

Da, ok, înțeleg că e greu la pușcărie, că sunt oameni cu pedepse prea mari pentru infracțiuni foarte mici. Le știți și voi, oameni care au furat ceva de mâncare pentru că le era foame și alte chestii de astea. Ok, să se grațieze, să facă ce cred ei că e mai bine – dar să nu se aplice la politicieni, nene. Sau la funcționari publici. Aș vrea tare să nu văd vreun politician care a luat șpagă că iese. Sau că e grațiat, sau că fapta lui devine, deodată, legală. Morți la tavă, ai furat din bani publici, mergi pe tușă.

• Vreau să dispară din viața publică Dragnea și Tăriceanu

Ok, aici nu am motive legale. Îmi place democrația, oamenii au fost aleși în fruntea coaliției care conduce țara, coaliție care a câștigat alegerile. Și e dreptul lor să fie acolo unde sunt. Nu văd vreun mecanism democratic, legal, prin care oamenii ăștia să dispară. Dar mie, personal, mi se pare că nu există NIMIC mai dăunător țării ăsteia decât Călin Anton Popescu Tăriceanu sau cum morții lui îl cheamă. Băh, omul e al doilea om în stat și vorbește despre ieșit din UE – pe bune, nu e atentat la siguranța națională sau ceva? Mi se pare mai dăunător și decât infractorul condamnat definitiv Dragnea, dacă e, ăla măcar mimează o orientare pro occidentală, dar Tăriceanu nu, nene. Serios, declarațiile lui nu pun în pericol statul ăsta? N-ar trebui să-l întrebe cineva – băh, boule, între ce crezi tu despre noi, pe persoană fizică, și ce zice președintele Senatului despre UE e o mare, mare diferență?

Plus că mi-aș dori extrem de tare să trăiesc într-o țară care e condusă de oameni care nu sunt condamnați definitiv.

Notă de final – ăsta e un articol lung. Dar e compus dintr-o sumă de trăiri din ultima vreme și efectiv nu am talentul de a le aranja după reguli narative. Asta e, dacă ați ajuns până aici înseamnă că vă place de mine sau ceva 🙂

Ce știu sigur e asta – nu plecăm, băh!