_{© Steve Woods | Dreamstime.com}

După cum știe toată lumea, mai puțin cine nu știe (©), eu nu merg cu avionul. Dar am prieteni care folosesc acest instrument al dușmanului, ei sau familia lor, așa că am aflat această poveste frumoasă și românească fără să fi călcat în Otopeni în ultimii 3-4-5 ani, nu mai știu.

Cum ar fi prietenul Victor și soția lui. Care soția lui a aterizat în Otopeni vineri, 25 noiembrie, 2016, pe la 11 seara. Iar Victor, ca un soț minunat ce este, a așteptat-o.

Și pe la 11.30 seara plecau ei acasă și, ce să vezi, necaz, nu mai mergeau automatele de plătit parcarea. Deloc, nenică! Și tanti alea care stau în ghișee la ieșire refuzau cu o nonșalanță rar întâlnită să ia banii de la cetățenii care părăseau aeroportul. Habar n-am dacă doar nu voiau sau chiar nici nu puteau, și nici nu contează. Doar imaginați-vă cum e să iei pe cineva de la aeroport și să nu poți ieși din parcare 1-2 ore. Și să nu te bage nimeni în seamă și să nu se întâmple nimic.

Cert e că s-a făcut o coadă de oameni care au ajuns să stea peste o oră, dacă nu chiar două.

Moment în care un domn mai hotărât a luat o decizie pentru care mi-aș dori să-i dau două spre zece beri.

I-a rugat pe cei din fața lui să încere să-i facă loc, că el trece cu mașina prin barieră și aia e, își asumă fapta de distrugere și plătește, dar stă deja de două ore, mai dă-i în morții lor cu bariera lor. De două ore la ieșirea din parcare, nene, tre să ai ceva răbdare pentru asta.

Când au auzit una ca asta, doamnele alea sau altcineva au chemat paza aeroportului, care au venit alarmați. Și domnul respectiv, din nou, a zis că-și asumă, le lasă datele să fie dat în judecată și plătește costurile, dar el acolo nu mai stă. Hotărât om! Ăia nu, că nu se poate, că e barieră, că nu se trece prin ea, bla bla bla. El nu și nu, că trece prin și aia e.

Și-atunci, oamenii de la Otopeni au găsit cea mai românească (în sensul de imbecilă) soluție posibilă. Au pus un om cu o găleată (ad literam!) la barieră, care să deschidă manual, numai după ce șoferii lăsau jetonul de parcare. Să nu se piardă, să nu se strice, că ni se sparge nouă în cap, ne taie din salariu! – și, se știe de la daci, nu suntem chiar genul de neam capabil să-și asume responsabilități.

Deci omul ăla deschidea bariera cu mâna, după ce-i puneai jetonul în GĂLEATĂ! Apoi o lăsa repede, să nu iasă și următorul, apoi iar!

Se putea face așa din prima, să nu ții amărâții ăia la coadă 2 ore într-o vineri noaptea? Să deschizi bariera și să-i lași să plece, că nu era vina lor că sistemul era picat? Sigur că se putea, dar efectiv n-a putut nimeni să-și asume că ăia ies fără să plătească. Să ai inițiativă, să ajuți, să faci ceva concret? Nici poveste.

Nu, chestiile astea nu fac parte din ADN-ul angajatului român la stat.

Și, cumva, îmi pare rău că n-a apucat domnul ăla să le spargă bariera. Măcar ajungea povestea pe la știri.