… dar și despre alte minuni culinare care pot fi găsite Prin Transilvania, am vorbit astăzi într-un scurt, dar născător de pofte interviu pentru prietenele de la Dietetik.
Interviu pe care-l puteți citi aici.
Ați auzit de HIV/SIDA ? Da ? niște prostii!
HIV și SIDA îs lucruri cu care nu merită să ne batem capul. Ce naiba, există un Program Național de Prevenire și Control a HIV/SIDA ? să-l închidem. Ce ne pasă nouă ? De ce să cheltuim bani cu asta ? Ce, noi suntem Africa de Sud ? De banii pe care-i dăm pe prevenția SIDA, nu mai bine facem noi un festival ?
Dragilor, să nu credeți c-am luat-o razna. E ceea ce spune ministrul Culturii, Daniel Barbu. Spune că bugetul pentru prevenirea și tratarea HIV/SIDA e prea mare. Că e cutremurat când se gândește câte festivaluri Shakespeare s-ar face de banii ăia.
E drept, și eu sunt cutremurat. Dar numai de gândul că mâine încă o să fie ministru. Eu iubesc România și n-am boala aia cu “la alții e mai bine”. Dar cred cu convingere că de la Vama Borș încolo, în nici o țară dudul ăsta nu mai era ministru după o asemenea declarație.
Sunt 12.000 de oameni afectați de HIV/SIDA în România. Asta oficial, că neoficial or fi mult mai mulți. Fără prevenție, ar fi poate de 10-20 de ori mai mulți. Da’ nu mai bine mai facem noi niște festivaluri Shakespeare, în loc să ne ocupăm de asta ? Ce naiba, doar suntem civilizați, nu ca-n Africa aia!
Declarația exactă, via Hotnews:
La dezbaterile pe bugetul 2014, m-a frapat, m-a cutremurat cu adevarat urmatorul lucru. Credeti-ma, nu vreau sa par cinic in fata dumneavoastra, cu tot respectul pentru respectiva categorie de concetateni ai nostri. Bugetul, programul national pentru prevenirea si tratarea HIV/SIDA este jumatate ca buget din toate programele Ministerului Culturii.Deci, ai Ministerul Culturii si programul national de combatere si tratament HIV/SIDA. Jumatate. Unu la doi. Dupa parerea mea, nu suntem in Africa de Sud. Nu sunt milioane de concetateni afectati de acest hidos flagel al epocii noastre. Nu inteleg, eu personal. Am fost cutremurat cand mi-am dat seama cate Festivaluri ‘Shakespeare’ sau cat de amplu am putea face evenimentul, Festivalul ‘Shakespeare’ de la Craiova, daca nu am avea acel program sau daca acel program ar fi la jumatate”
Și o înregistrare audio, realizată de Gazeta de Sud
via Răzvan
UPDATE: și ca să ne ia și mai mult la mișto, sanchi, își cere scuze:
„Am făcut o comparație, recunosc e nefericită și atâta totâ€, a punctat Barbu.
via Digi (urmăriți înregistrarea, să vedeți cum ministrul CULTURII din țara asta spune “profit de ocazia care mi-ați dat-o”. Ministru. AL CULTURII! și io, ca un tălâmb, mă gândeam la demisie…
post pentru clujeni, îndeosebi.
deci – nu-i advertorial. e o chestie faină pe care doresc să v-o împărtășesc. ok ?
Răzvan m-a luat azi aproape pe sus și m-a dus aproape cu forța la Cora (care-i hăpt în celălalt capăt al orașului!) numai și numai ca să-mi arate standul de Black Angus. Black Angus e o rasă de vite care dau o carne foarte gustoasă.
Bun, ne-am dus. Au acolo burgeri, mușchi, antricot, mici, carpaccio și alte minuni de vită. La prețuri rezonabile. Spre exemplu, 2 burgeri costă 12 lei, o caserolă de carpaccio costă 10 lei, o caserolă de 10 mici (care-s făcuți, desigur, doar din carne de vită) tot 10 lei. Am încercat azi doar burgerii, care sunt cu adevărat buni și gustoși
La Cora Cluj, standul ăsta e în spate, unde-s produsele de carne, ca o insulă pe mijloc. Îmi pare rău că nu i-am făcut poză, îi fac data viitoare când merg. La fel, când am făcut burgerii nu m-am gândit c-o să scriu despre ei, așa că le-am făcut poze cu telefonul, care a focusat cam prost. Că inițial voiam doar să-i arăt celuilalt Răzvan.
Dar a fost așa de bun, că m-am gândit că n-ar fi rău să vă zic și vouă. Ca să mergeți și să întrebați, să fie cerere și să mai aducă, întrucât eu am luat azi ultimii burgeri. Muhaha!
Revin cu micii și cu carpaccio, când le-oi testa.
Chiar în aceste momente are loc la Cluj-Napoca Bienala de Arhitectură a Transilvaniei. În sensul că a început astăzi și durează până în 8 decembrie.
Ceea ce poate nu m-ar interesa în mod deosebit.
Altceva mă încântă, însă: cu ocazia acestui eveniment, Irina de la Monumente Uitate (un site/proiect pe care vi-l recomand călduros, dacă vă pasionează subiectul, pentru mine e lectură frecventă) vernisează expoziția Reședințe nobiliare din România. Vernisajul va avea loc vineri, 6 decembrie, ora 19:00, la Galeriile Minerva (Str. Napoca 16).
Pe actualul teritoriu al României, se mai păstrează în jur de 1000 de foste conace ÅŸi castele, ridicate începând cu secolul al XVI-lea până la mijlocul secolului XX ÅŸi care constituie astăzi o componentă aparte a patrimoniului construit naÅ£ional, insuficient cunoscută sau valorificată
ExpoziÅ£ia ReÅŸedinÅ£e Nobiliare din România prezintă istoricul ÅŸi situaÅ£ia actuală a câtorva dintre cele mai spectaculoase reÅŸedinÅ£e extraurbane nobiliare sau boiereÅŸti aflate ÅŸi astăzi pe teritoriul României.
O parte din castelele/conacele prezentate sunt de Prin Transilvania și am fost și noi la ele 😀
Vă doresc să vizitați expoziția!
Detalii aici
După cum ușor se poate observa, printre pasiunile mele două ocupă loc de frunte: pe de-o parte, Transilvania, cu locurile, oamenii și legendele ei, cu tradițiile și magia ei; pe de altă parte, gastronomia.
Când aceste două componente ale vieții mele se întâlnesc, ies scântei de bine. Ceea ce tocmai s-a întîmplat.
Zilele trecute, partenerii noștri de la Transavia ne-au invitat, alături de câțiva prieteni (Răzvan și Alina, Bogdana, Corina, Eftimie și specialul Brylutz) într-o incursiune culinară numită, pe bună dreptate, Rețete Boierești.
Pentru asta, ne-am strâns într-un loc de boieri – la Continental Forum în Sibiu, un loc despre care pot spune fără teama de-a greși că anul ăsta mi-a fost exact a doua casă – atât de mult am stat acolo.
Ar avea multe povești de spus hotelul ăsta. Încă de când se numea “La Bila Aurie”, mai apoi Casa Habermann, locul ăsta din mijlocul orașului, de pe promenada Bretter, a atras de-a lungul anilor oameni ca George Coșbuc, care lucra aici la poeziile lui, Ioan Slavici sau Ioan Luca Caragiale. A fost construit prin 1876, avea un parter înalt și 2 etaje. Aici a funcționat, în 1853, primul telegraf din Sibiu, la primul etaj. Fațada a fost refăcută prin 1920, iar undeva în perioada interbelică a fost înălțat. În 2006-2007 a fost renovat, păstrându-se însă formele vechi, iar apoi a fost preluat de lanțul Continental.
În acest loc încărcat de istorie ne-am strâns noi să ne bucurăm de rețetele boierești. Dată fiind meteahna mea mai veche, cu gătitul, m-am… strecurat, să zicem, în bucătărie. Maestrul Adrian Baciu ne-a gătit două mâncăruri pe bază de pui – pui cu legume și sos de rodii și ruladă de pui cu brânză feta, orez și dovlecei.
Mai întâi au fost pregătite ingredientele pentru cele două delicii:
Apoi, s-a trecut la preparare:
Și la final, asta a ieșit.
Oamenii păreau mulțumiți…
Și la final, chiar bucuroși
Cam așa e prin Transilvania: magie, povești, istorie, legende. Oameni, locuri și bucate alese.
În această dimineață, pe la 9-10, sună telefonul. Era Lucreția, vecina doamnei Irina.
– E vorba de doamna Irina, zice…
Mi-a stat inima-n loc, am crezut c-a pățit ceva. Nu pățise, nu-i mergea apa și-a crezut că i-a fost oprită. Nu a fost, 15 telefoane mai târziu am descoperit c-a fost ceva bai la un robinet. S-a rezolvat. Totul ok.
O oră mai târziu, m-a sunat Liviu Alexa
– doamna Irina ne-a făcut sesizare la Poliție, la Secția 1. Să spunem câți bani s-au strâns, cum s-au cheltuit și câți au rămas. Poți face asta, da ?
Pe de-o parte, m-am panicat. Oare mai am toate bonurile, toate chitanțele, mai am toate dovezile de plată ? Dacă Doamne ferește nu mai găsesc chitanța de curent ? Ce mă fac dacă nu le mai am ?
Pe de altă parte, prima reacție a fost de nervi. Cum, măi nene, eu îmi pierd aproape două luni să te ajut, stau cu orele sau chiar cu zecile de ore la cozi la zeci de ghișee, stau cu toate echipele de tehnicieni de la toate regiile, zi de zi, ca să reparăm ce se poate repara pentru a avea curent cu căldură – și doamna Irina îmi face petiție la Poliție ?!
În momentul următor, m-am apucat să caut hârtiile. M-am liniștit când am văzut că am fiecare bonuleț în parte și că pot justifica fiecare leu cheltuit. M-am dus la doamna Irina s-o întreb dacă a făcut vreo plângere la Poliție. Mi-a jurat că nu. Am plecat la Secția 1 și m-am întâlnit cu agentul Nicolae Zisa. (sau poate agent șef, scuze că n-am reținut gradul)
Mi-a arătat petiția – era scrisă de doamna Irina, fără dubii. A fost depusă acum vreo lună. În ea se solicita ce-am zis mai sus – câți bani s-au strâns în numele ei, câți s-au cheltuit, câți au rămas. Mi-a spus că trebuie, conform legii, să-mi ia o declarație și apoi să meargă la petent să spună cum s-a rezolvat.
I-am povestit domnului Zisa pas cu pas totul, de la articolul din Ziar de Cluj până la ziua în care doamna Irina a avut din nou curent și căldură. Am scos chitanțele și bonurile pentru fiecare leu cheltuit, am justificat fiecare ban, am arătat ce s-a cerut în petiție – câți bani s-au strâns, pe ce s-au cheltuit, câți au rămas. Am și scris o declarație amănunțită în care am spus toate astea.
După care domnul Nicolae Zisa mi-a povestit lucruri – pentru că o cunoaște de foarte multă vreme pe doamna Irina.
De exemplu, în ultimii 5 ani doamna Irina a făcut petiție fiecărui om care a ajutat-o cu ceva. Vecinului Popovici, de exemplu (despre care mie mi-a spus cândva că e singurul care a ajutat-o, deși nu e adevărat) i-a făcut nu mai puțin de CINCI petiții. Una dintre ele era pentru că i s-a părut că s-a uitat urât la ea când a trecut prin curtea comună. Cu toate acestea, domnul Popovici o ajută în continuare.
Anul trecut, i-a făcut o petiție unui domn care are un fastfood unde doamna Irina mănâncă gratis aproape zilnic, de câțiva ani. Nu i-a plăcut nu știu ce lucru pe care i l-a zis omul și i-a făcut petiție. Cu toate astea, încă mănâncă în fiecare zi la fast food-ul cu pricina. Domnul ăla a ajutat-o în continuare.
A făcut petiții diverse, de-a lungul anilor, împotriva fiecărui vecin. A făcut o petiție împotriva unei doamne de la o fundație, care mergea în fiecare lună să-i plătească facturile. Într-o zi, a venit o factură mai mare de compensare și n-a mai putut fi plătită. I-a făcut sesizare (sau petiție, ce-o fi fiind) că i-a furat banii de curent. La fel ca mine, doamna a trebuit să meargă la Poliție cu toate chitanțele, să arate c-a plătit.
A făcut de-a lungul anilor zeci sau sute de petiții din astea împotriva a diverși oameni. Pe unii chiar i-a dat în judecată. Majoritatea au continuat s-o ajute.
Acum, ne-a făcut nouă sesizare. Am fost cu toate actele la Secția 1, am justificat fiecare ban. Și noi o s-o ajutăm în continuare.
În timp ce polițistul îmi povestea toate cele de mai sus, mi-am dat seama – n-am de ce să fiu supărat pe biata femeie. Nu știe ce face. N-am de ce s-o judec.
Doamna Irina… a trecut prin multe. Neoficial, e suspectă de câteva afecțiuni psihice. De asta m-am implicat s-o ajut. Nu ca s-o judec.
Ne-am asumat s-o ajutăm, o ajutăm – așa cum e, cu bune și cu rele.
De când am început povestea Irinei, v-am spus aici, pe blog, fiecare pas pe care l-am făcut. Era firesc să vă spun și etapa asta.
e ziua unui om care mi-e mai mult decât prieten. Cu care am împărțit nenumărate bucurii și supărări de-a lungul anilor. Și care m-a învățat minim un milion de lucruri.
La mulți ani, Cetinuț! Să fii să sănătos și să ți se întâmple numai lucruri frumoase!
Sâmbătă are loc, la Cluj-Napoca, un eveniment cu nume frumos – Musique a la carte. În fapt,un concept imaginat de clubul Rotary Cluj-Napoca VISIO în sprijinul Spitalului Clinic de Urgență pentru Copii și Institutului Regional de Gastroenterologie și Hepatologie Cluj-Napoca. Fondurile strânse vor fi destinate achiziționării și modernizării echipamentului medical din cele două instituții.
Spectacolul de înaltă ținută artistică, având invitați de mare notorietate internațională, va oferi o interacțiune directă cu muzica de calitate. Fiecare oaspete va putea să aleagă piesele muzicale dorite consultând meniul muzical al serii.
La eveniment vor participa soprana Ramona Eremia, cea mai bună solistă de operă din România în 2010 – Silvia Sorina Munteanu, pianista Silvia Sbârciu, tenorul clujean Tiberiu Simu.
Zilele trecute am văzut în ceva magazin un raft cu papaya.
Băi, și m-a pălit melancolia. Mi-am dat seama câte lucruri s-au schimbat, poate nu în bine, în viața noastră. Mi-am dat seama cum am pierdut o parte din tradiții, cum a venit consumerismul peste noi și ne-a făcut să renunțăm la obiceiurile strămoșești…
… păi îmi amintesc de parcă a fost ieri cum mergeam în copilărie la bunica, la țară și alergam cât era ziua de lungă prin livezile nesfârșite de papaya. La poarta casei, în dreapta era un păr (există și azi, Eftimie l-a văzut!), în stânga era un vișin (azi nu mai există, a fost tăiat) și mai în spate un gutui. Și-apoi, în spatele casei, bunica avea, ca toți sătenii de-acolo, câteva rânduri de papaya. Iar apoi, după gard, erau ogoare întregi de papaya coaptă!
Primăvara, satul răsuna de cântecul celor care mergeau la prășit papaya: “astăzi prășim la papaya, mâine bem la Strehaia“.
Iar toamna… Îmi amintesc cum dimineața, pe răcoare, plecau oamenii la cules de papaya, treceau prin fața porții și cântau vechi cântece populare, cum ar fi “foaie verde de papaya, beau mai mult decât tataia” și alte piese care ne-au marcat tuturor copilăria.
Mai întâi, în livezi intrau bătrânii, care se uitau la culoarea și la textura fructelor de papaya, apoi intrau tinerii satului și începea culesul. Vreme de câteva zile, cu cântec și voie bună, se culegeau roadele. Apoi, femeile din sat sortau papaya în funcție de necesități. Cele mai coapte erau trimise la papayacie (pentru prietenii mei bănățeni și prietena mea din Blaj: papayacia e locul unde se făcea rachiul de papaya, după cum pălincia e locul unde se face pălinca în zilele noastre). Din restul, se făcea compotul ăla bun de papaya, aproape la fel de bun ca cel de gutui, ba chiar și magiun de papaya se făcea.
La papayacie se strângeau bărbații (ne mai strecuram și noi, copiii) și seara, când fierbea încet cazanul de papaya, sătenii se mai cinsteau cu câte-un ștampăl din rachiul de papaya de anul trecut, acum pe terminate, și mai spuneau câte-o glumă, câte-o snoavă, câte-o poveste de la culesul de papaya din alți ani, iar noi stăteam pitiți și ne minunam de ce auzeam.
Ștampăl cu rachiu de papaya de pe vremuri
(foto: Silvia Grav)
Sau cum era, pe vremuri, Festivalul “Frunză de Papaya” de la Duda-Epureni, jud. Vaslui, mult mai tare decât e azi Festivalul Castanelor de la Baia Mare…. veneau Ducu Bertzi, Gheorghe Gheorghiu, Vasile Șeicaru, Compact, Roșu și Negru, cântau numai cântece de sezon… păi cine nu-și amintește celebrele versuri ale lui Ducu Bertzi “simt că fără papaya nu pot respira, viața e pustie fără papaya” ?
Sau când mergeam la colindat, prin zăpadă, zgribuliți dar veseli, și gazdele pe unde colindam ne dădeau, clasic și tradițional, un covrig și-o papaya ? Și în unele case mirosea frumos, a Crăciun, de la sforile pe care erau puse la uscat, deasupra sobei, felii de papaya…
Și, ca o mărturisire personală… n-o să uit niciodată seara în care stăteam cu Carmen, nepoata de la București a vecinei Marghioala, ascunși în spatele casei, ne uitam la stele printre frunzele de papaya, era atât de liniște și mirosea frumos, a roadă coaptă și deodată… a fost primul meu sărut, Carmen era mai mare și mai pricepută…
În grădina de papaya a bunicii…
(foto)
Nu se mai face papaya cum se făcea cândva… Acum, importăm de te miri unde și luăm papaya direct din magazin, s-au dus de suflet vremurile alea când pruna și papaya erau simboluri ale românilor de pretutindeni. S-au pierdut tradiții frumoase în goana asta sălbatică după profit.
Voi ce amintiri cu papaya aveți ?