Zilele trecute am văzut în ceva magazin un raft cu papaya.
Băi, și m-a pălit melancolia. Mi-am dat seama câte lucruri s-au schimbat, poate nu în bine, în viața noastră. Mi-am dat seama cum am pierdut o parte din tradiții, cum a venit consumerismul peste noi și ne-a făcut să renunțăm la obiceiurile strămoșești…
… păi îmi amintesc de parcă a fost ieri cum mergeam în copilărie la bunica, la țară și alergam cât era ziua de lungă prin livezile nesfârșite de papaya. La poarta casei, în dreapta era un păr (există și azi, Eftimie l-a văzut!), în stânga era un vișin (azi nu mai există, a fost tăiat) și mai în spate un gutui. Și-apoi, în spatele casei, bunica avea, ca toți sătenii de-acolo, câteva rânduri de papaya. Iar apoi, după gard, erau ogoare întregi de papaya coaptă!
Primăvara, satul răsuna de cântecul celor care mergeau la prășit papaya: “astăzi prășim la papaya, mâine bem la Strehaia“.
Iar toamna… Îmi amintesc cum dimineața, pe răcoare, plecau oamenii la cules de papaya, treceau prin fața porții și cântau vechi cântece populare, cum ar fi “foaie verde de papaya, beau mai mult decât tataia” și alte piese care ne-au marcat tuturor copilăria.
Mai întâi, în livezi intrau bătrânii, care se uitau la culoarea și la textura fructelor de papaya, apoi intrau tinerii satului și începea culesul. Vreme de câteva zile, cu cântec și voie bună, se culegeau roadele. Apoi, femeile din sat sortau papaya în funcție de necesități. Cele mai coapte erau trimise la papayacie (pentru prietenii mei bănățeni și prietena mea din Blaj: papayacia e locul unde se făcea rachiul de papaya, după cum pălincia e locul unde se face pălinca în zilele noastre). Din restul, se făcea compotul ăla bun de papaya, aproape la fel de bun ca cel de gutui, ba chiar și magiun de papaya se făcea.
La papayacie se strângeau bărbații (ne mai strecuram și noi, copiii) și seara, când fierbea încet cazanul de papaya, sătenii se mai cinsteau cu câte-un ștampăl din rachiul de papaya de anul trecut, acum pe terminate, și mai spuneau câte-o glumă, câte-o snoavă, câte-o poveste de la culesul de papaya din alți ani, iar noi stăteam pitiți și ne minunam de ce auzeam.
Ștampăl cu rachiu de papaya de pe vremuri
(foto: Silvia Grav)
Sau cum era, pe vremuri, Festivalul “Frunză de Papaya” de la Duda-Epureni, jud. Vaslui, mult mai tare decât e azi Festivalul Castanelor de la Baia Mare…. veneau Ducu Bertzi, Gheorghe Gheorghiu, Vasile Șeicaru, Compact, Roșu și Negru, cântau numai cântece de sezon… păi cine nu-și amintește celebrele versuri ale lui Ducu Bertzi “simt că fără papaya nu pot respira, viața e pustie fără papaya” ?
Sau când mergeam la colindat, prin zăpadă, zgribuliți dar veseli, și gazdele pe unde colindam ne dădeau, clasic și tradițional, un covrig și-o papaya ? Și în unele case mirosea frumos, a Crăciun, de la sforile pe care erau puse la uscat, deasupra sobei, felii de papaya…
Și, ca o mărturisire personală… n-o să uit niciodată seara în care stăteam cu Carmen, nepoata de la București a vecinei Marghioala, ascunși în spatele casei, ne uitam la stele printre frunzele de papaya, era atât de liniște și mirosea frumos, a roadă coaptă și deodată… a fost primul meu sărut, Carmen era mai mare și mai pricepută…
În grădina de papaya a bunicii…
(foto)
Nu se mai face papaya cum se făcea cândva… Acum, importăm de te miri unde și luăm papaya direct din magazin, s-au dus de suflet vremurile alea când pruna și papaya erau simboluri ale românilor de pretutindeni. S-au pierdut tradiții frumoase în goana asta sălbatică după profit.
Voi ce amintiri cu papaya aveți ?
Bunica imi facea papaya la cuptor cand nu gasea la hypermarket dovleac.
Bunica mea facea o nuga de papaya de nu o s-o uit niciodata, si lapte de pasare care nu are nici o legatura cu pasarile e de fapt din papaya, si cealalta bunica a mea facea o mancarica de ceapa si papaya de si-acum dupa 30 si ceva de ani mi-aduc aminte cu mare zarva interioara de ea; la prasit papaya unchiul meu recita poezii din Eminescu si matusile mele cantau cantece populare de uitam si de arsita verii si de oboseala din oase si-i dadeam inainte cu mare drag sa-i aud.
Si tot cu gandul la papaya alergam de zapaceam de tot gainile bunicii sau pisicile, sa le prind ca sa am motiv sa le dau drumul; pana si Azorel imi stia naravul si o lua la fuga de cum ma vedea ca sa fie cu un pas inainte.
ti-as da like :)) foarte tare :)))
Ba tu! 🙂
Pingback: Amintiri cu gust de avocado | TVdece
Cum?! Ai venit tu de la asa distanta… tocmai de la Braila, sa participi la Festivalul “Frunza de Papaya†de la Duda-Epureni? Si nu ne-am cunoscut? Nu pot sa cred…
da, Sorin, am fost. Da’ tu erai acolo cu oamenii mari, de aia nu ne-am cunsocut 😛
Io-mi amintesc cind mergeam cu bunicii la biserica de praznicul Cuvioasei Papaya si-i atingeam moastele ca sa avem spor in toate si sa ne fie bine ca sa nu ne fie rau. Timor et tremor, baiete! Ca pe vremuri…
Pingback: Amintiri cu gust de avocado - TVdece
Pingback: O clipă de obscuritate | Andrei Crivăț
Pingback: Paradoxul învățământului românesc | Andrei Crivăț
Imi amintesc cand eram la bunicamea la sat si saream gardu noaptea la vecina si ii smotoceam papaya.
Pingback: Bormașini: prindere în mandrină sau SDS ? | Andrei Crivăț
Noi citeam despre papaya. Deh, n am avut bunici in Congo….