Guest post de Byubay
ep. 5 din seria “Invitații mei”

Vinerea Mare. Am fugit de la muncă un pic mai devreme pentru a prinde trenul spre Ploiești. Mi-am luat bilet în ultima secundă și m-am urcat în ultimul vagon din mers. Trenul era plin de oameni și abia mi-am facut loc spre mijlocul vagonului unde mi se părea mie că este un pic de loc. Mi-am pus rucsacul la picioare și am deschis geamul ca să simt un pic de aer și să-mi trag sufletul.

După vreo zece minute de mers, ușa compartimentului se deschide. Din el iese un băiat de vreo 18-19 ani și se așează în dreapta mea. Îmi vine până la umăr și este îmbrăcat modest. Uitându-mă la pantaloni, cred că este zugrav sau ceva de genul. Dar părul și fata îi sunt curate. Ciudat.

Întind mâna stângă pe geam și încep să o mișc când sus, când jos, ca și cum aș face valuri. Puștiul întinde și el mana și începe să facă la fel. “Ok, avem un ciudat în vagonul 14”, mi-am zis. Am ridicat mâna mai sus, ca să văd dacă face la fel. Ce să vezi? A făcut la fel.

– Călătoresc de atâta vreme cu trenul și nu mi-a trecut niciodată prin cap să fac așa ceva. Incredibil. Un lucru atât de simplu și totuși atât de frumos.
Am fost surprins să văd că vorbește cu mine. Dar cu toate astea, i-am răspuns:
– Èši se pare ceva frumos în chestia asta?
– Sigur că da. Èšie nu?
– Sincer, nu prea. Adică, nu văd ce e așa de frumos.
– Asta este problema voastră. Nu știți să vă bucurați de lucrurile mărunte, lucrurile care te fac să simți că trăiești. Puțini din voi au calitatea astea. Restul sunteți preocupați de lucruri care vă dăunează.
– Voi? Care voi?
– Voi, oamenii.
– Noi, oamenii? Dar tu nu ești om?
– Pentru moment, da.

“Grozav, trebuie să mai stau încă 30 de minute lângă nebunul asta. Doamne, cu ce ți-am greșit de m-ai așezat lângă personajul ăsta?”, îmi spuneam în gând.

– Din toate mijloacele de transport, trenul mi se pare cel mai minunat. Nu știu de ce, dar e ceva ce mă atrage la el.
– Cred că piloții s-ar supăra dacă te-ar auzi. Multa lume vede avionul ca fiind cel mai frumos mod de a călători.
– Ha ha ha. Da, ai dreptate, dar trenul îți oferă un sentiment pe care nu îl ai în avion. Siguranța. Când te sui în avion, te întrebi și te rogi să nu se prăbușească. Pe când în tren, te uiți la ceas ca să vezi cât mai ai până la destinație. Vezi tu, asta mă deranjează la omenire. Faptul că voi vreți să ajungeți din ce în ce mai sus. Nu vă cunoașteti planeta decât foarte puțin, dar ați fost deja pe Lună. Nu știți ce se află pe fundul oceanului, dar vreți să vedeți dacă a existat viață pe Marte. Aveți tot ce vă trebuie ca să fiți fericiți aici, sub picioarele voastre. Dar voi vreți să vedeți ce e acolo, în întuneric. Când o să întelegeți că sunteți speciali?

“Iisuse, baiatul ăsta este pentru noi, Vadim doi. Și nebun, și filozof”.

– Ca idee, nu sunt nici nebun, nici filozof. Doar că știu mai multe decât voi.
Am înmărmurit. Abia am putut să rostesc următoarele cuvinte:
– Poți să îmi citești gândurile?
– Nu, dar ți se citea pe față ce îți trecea prin minte. Când cineva folosește niște cuvinte mai alese, îl considerați nebun. Și când vă explică niște lucruri simple, dar pe care nu le vedeți din cauza mândriei și ambiției prostești, îl băgați în cămașă de forță. De asta copiii sunt cele mai minunate ființe. Totul este pentru ei ceva magic. Vino cu mine să îți arăt ceva.

Am intrat in compartiment unde una din canapele era plina cu plase de la Billa.

– 30 de plase pentru 30 de copiii. O carte de povești, una de desenat, culori, plastilină și multe dulciuri.
– Pentru cine sunt toate astea?
– Pentru niște copii de la un orfelinat. Undeva, într-un sat, 30 de copiii sunt crescuți de două femei văduve. Și le duc aceste cadouri de Paște.
– Oau, ce gest frumos. Cred că te-a costat o groază de bani.
– Nu m-au costat nimic. Cineva îmi era dator. Dar zâmbetul lor la vederea acestor cadouri este cel mai frumos lucru pe care poți să-l vezi. Le sclipește bucuria în ochi. Minunat, minunat, îți recomand să faci asta odată.

Recunosc cinstit că nu mă așteptam la așa ceva. Un puști ce părea nebun, îmbrăcat modest și neîngrijit să facă o astfel de faptă. A început să-mi pară rău că l-am catalogat nebun fără sa-l cunosc mai atent.

– Uite, aproape că am ajuns la Ploiești. Ajută-mă te rog să car plasele astea. Îți fac cinste cu drumul până la autogară dacă mă ajuți.
– De unde știi că trebuie să ajung la autogară?
– Èši-am mai spus, ți se citește pe față.

“Ce naiba, am o față de navetist?”, mi-am spus. “Ciudat, tare ciudat e băiețelul ăsta”.

L-am ajutat, abia, abia ne-am dat jos din tren și iată-ne în parcarea gării Ploiești Vest. Doi băieți, cu 30 de plase galbene.

– Hai, ce taxi luăm? Că avem de unde alege.
– Stai potolit. Trebuie să vină taxiul nostru în câteva minute.
– Ce? Ai comandat vreun taxi?
– Nu. Doar că taximetristul pe care îl vreau trebuie să își facă apariția.

După câteva minute, o Dacie 1310 vișinie își face apariția. Parcarea plină de taxiuri galbene luxoase, noi ne suiam într-un taxi vișiniu, fără preț afișat și cu un semn de Taxi spart.

– Stai liniștit, șoferul este de încredere.

Am pus plasele în portbagaj și ne-am suit în spate. La radio, spre surprinderea mea, se auzea Radio Trinitas. Din toți taximetriștii din Ploiești, noi l-am luat pe singurul care asculta Radio Trinitas. Mașina a început să se deplaseze către nordul orașului și după vreo două semafoare l-am întrebat:

– Nu îi spui unde trebuie să ajungă?
– Nu. Știe unde trebuie să mă ducă și unde să oprească.
– Cum așa? Vă cunoașteți?
– Nu. E prima oară când merg cu el. Dar îl știu pe Marcel. E băiat bun. Nu aude cu urechea dreaptă, putem să vorbim ce vrem. Cu stânga aude cam 50%.
– Nu e periculos să mergem cu un șofer aproape surd?
– Nu. Stai linistit. Nu îți mai face atâtea griji. Se descurcă. Chiar dacă e surd, conduce bine. Și în plus, este un om bun. A surzit după ce și-a luat bătaie de la niște golani care i-au batjocorit fiica. Chiar dacă îi curgea sange din urechi și totul în jurul lui se învârtea, nu s-a lăsat pâna nu i-a învățat minte. Trebuie să apreciezi asta la el.

Taxiul abia se deplasa. Priveam peisajul și îmi dădeam seama că mai am puțin și scap de toata situația asta ciudată. Când mai aveam doar câteva sute de metri până la autogara unde urma să cobor, îmi spune:
– Știi, semeni destul de mult cu bunica ta. Ai aceeași bunătate și frică de Dumnezeu în suflet. Ai luat ce era mai bun de la ea.
Total surprins și șocat de faptul că îmi vorbea de bunica mea decedată de peste un an, abia am găsit puterea să mai vorbesc.
– Ai cunoscut-o pe bunica mea? Unde, cum, când? Și mai ales, cine ești? Cum te cheamă?
– Ha ha ha, curiozitatea te macină. În momentul în care o să te sui în autobuz, o să afli cine sunt. Și atunci ai să întelegi despre ce ți-am vorbit. Îți doresc o viață frumoasă. O să ne revedem peste mulți ani. La revedere.

Taxiul a oprit și m-am dat jos. Aveam mii de întrebări iî cap, dar îmi lipsea forță să le pun. Mă gândeam dacă totul nu a fost cumva o halucinație. Am fumat ceva azi? Nu, nu fumez nici măcar țigări. Și atunci ce naiba a fost asta? Cine era tipul ăsta? De unde o știe pe bunica mea?

Toate întrebările astea mi se derulau în timp ce mă deplasam către autobuz. Când am urcat în el, în mașină era doar doua persoane. Șoferul și o bătrână. Iar la radio, am auzit următoarele versuri: “What if God was one of us?”