Într-o vreme eram tare pasionat să descopăr originalul pieselor muzicale care au devenit mari hituri pe la noi. Și am o colecție restrânsă de perechi: originalul și copia românească.
De asta, însă, n-am știut până azi. Foarte mult mi-a plăcut piesa de mai jos când era în vogă:
Vank – Regele Soselelor
Dar parcă originalul, descoperit azi, sună și mai fain:
Sublime- Santeria
– Azi n-am avut net vreo 7-8 ore. Avarie. Nu-i minunat să fii client UPC ?
– Că vorbesc singur, nu mi se mai pare așa grav, poate și pentru că m-am obișnuit. Da’ să vorbesc singur când mai sunt și cu alții, mă cam sperie. E ceva nou.
– Spre surprinderea mea totală, niște doamne de la Poștă (oficiul de la Sigma, pentru curioși) au fost azi incredibil de amabile. Chiar mă gândeam dacă am mai văzut vreodată funcționari așa de treabă.
– Să trimiți un act în original, prin Poșta Română, e-o treabă dată dracu’. Completezi trei formulare în care scrii aceleași lucruri: scrisoare cu valoare, ce conține, care e valoarea. După cele trei formulare le mai scrii și pe plic, fix tot astea.
– Să faci un card la ING Bank e, însă, foarte ușor și rapid. Cât am evitat eu să folosesc ING, din motive subiective, desigur, tot n-am scăpat. Dar mi-a plăcut că-n vreo 2 minute era totul rezolvat.
– altfel, ce mai faceți ? bine, sănătoși ? merge, merge ?
– am descoperit că am în lista de messenger nenumărate persoane despre care n-am nici cea mai vagă idee cine sunt sau cum au ajuns acolo (nu, nu de tine-i vorba, pe tine te știu, cum naiba să nu te știu ? 🙂 )
– mi se pare mie, sau în fraza anterioară am o ușoară agramaticalitate ?
– mai puteți să vă faceți alpha testeri de ziar până mâine.
– paranoia mea crește exponențial de la o zi la alta. oare există o limită maximă ? 🙂
– strict nelegat de asta: până prin aprilie anul ăsta nu făceam greșeli de gramatică. Niciodată, nici măcar excepții. Acum fac cu nemiluita, mai ales pe messenger. Pe unele le mai prind, le corectez [nainte de lansarea lor în eter.. dar pe majoritatea nu.
– sâmbătă… ah, sâmbătă.. voi găti o mâncare ardelenească adevărată, cu enorm de mult colesterol. abia aștept.
– și altele.
Facerea de bine are două componente: “făcătorul de bine” – cel/cea care face un bine unei alte persoane și “făcutul de bine” – persoana căreia cineva îi face un bine.
Făcătorii de bine sunt de 3 feluri. Primul, făcătorul normal la cap, e omul care-ți face un bine mai mic sau mai mare pentru că poate și pentru că vrea, pur și simplu. Èši-a făcut binele, i-ai mulțumit mai mult sau mai puțin, poate te-ai și revanșat, poate c-o să te revanșezi, toate lucrurile bune și frumoase, rămân în matca lor obișnuită.
Eu unul, dacă aș fi politician, cântăreț, actor, om de tv, orice fel de persoană publică dar în special ziarist, nu mi-aș face blog dacă n-aș stăpâni foarte bine limba română.
E drept că marele Camil Petrescu a zis că gramatica e treaba profesorilor de limba română și că (se spune că) el însuși stătea destul de prost la capitolul ăsta… dar totuși, te faci de râsu’ oricărui copil de clasa a 8-a care a mai dat pe la școală și care vede că tu, ditamai personalitatea, indiferent de domeniu, habar n-ai să faci acorduri, să pui cratime sau semne de punctuație. De virgule nu mai vorbesc, alea-s doar pentru fițoși.
Atunci când locuiești în apropierea unui mall, în scurt timp acesta va deveni principalul loc în care îți faci cumpărăturile. Cu atât mai mult atunci când n-ai în apropiere nici un alt fel de magazin.
Trăind lângă mall, intri într-un fel de simbioză cu el. Îți aranjezi agenda zilnică după cum își aranjează mall-ul programul. Înveți în scurt timp care-s orele la care sunt cozi mai mici sau în care locurile de parcare cele mai apropiate de intrări sunt goale, înveți rapid că după 10 seara nu mai ai de unde să-ți iei țigări, apă, bere, suc, hârtie igienică sau orice altă prostie ți-ar putea trebui noaptea. Înveți să fii prevăzător cu nevoile tale. Devii mai matur, pentru că poți lipsi noaptea de-acasă când tu n-ai o conservă prin frigider.
Dar cele mai multe lucruri le înveți despre oameni. Acum îmi dau seama – atunci când mergi o dată pe săptămână la cumpărături în mall, n-ai timp să studiezi problema. Ești concentrat pe nevoile tale. Dar când mergi de 2 ori pe zi (prima oară să-ți iei țigări, a doua oară înjurând că ai uitat să iei apă) începi să vezi niște stereotipuri comportamentale.
De exemplu, în doar câteva zile eu am învățat că pe lângă 90% dintre fetele sexy stau băieți atletici, de multe ori tunși foarte scurt, nu rareori tatuați. Și nu mă refer (doar la) pițipoance și cocalari. Dar nu prea vezi fete sexoase lângă băieți cu moacă de profesor, doctor sau economist.
O altă chestiune interesantă la mall este statul oamenilor la coadă. Există panouri mari pe care sunt desenate (ca să înțeleagă tot românu’, să nu se încurce în litere) și scrise mesaje simple, de genul: “casă pentru coșurile de mână”, “casă prioritară pentru femei însărcinate și persoane cu handicap”, “casă pentru obiecte voluminoase”. E fascinant că oamenii sau le ignoră total, sau le aplică cu sfințenie, depinde de zi. Adică mai deunăzi la casa pentru coșuri de mână erau 2-3 care s-au supărat pe mine când le-am spus că nu-i primește cu coșuri din alea mari, pe roți. În același timp la casa pentru gravide erau numai bărbați cu coșuri pline de chestii foarte mari, iar la casa pentru obiecte voluminoase nu era nimeni. Ieri, însă, la casa pentru coșuri de mână era coadă de 20-25 de persoane, iar la casele de lângă nu era nimeni. Ce să mai înțelegi ? Psihologia socială e complexă și are multe aspecte.
Nu mai zic de parcare. Pe cele 5 locuri rezervate persoanelor cu dizabilități am avut norocul să surprind, zilele trecute, 5 soferi plecând aproape în același moment. Nu erau împreună, a fost o coincidență.. 3 erau doamne între 25-35 de ani, 2 dintre ele în pantaloni scurți și a treia în ceva blugi trei sferturi. Ceilalți doi – un puști de 19-20 de ani cu ceva Passat de fițe și un domn așa, potent financiar. Evident, nici unul dintre cei 5 n-avea nici pe dracu. În parcarea aia sunt peste o mie de locuri de parcare, sunt o mulțime de locuri goale, dar oamenii ăștia au găsit că acolo era mai la îndemână să parcheze. Inutil – nu-i așa ? – să vă zic ca locurile alea speciale de parcare sunt ocupate la orice oră din zi și din noapte de oameni care n-au nimic
Partea bună a vieții mele pe lângă mall constă în faptul că în fiecare dimineață prin fața geamului meu de la bucătărie trece agale o turmă de oi și capre. Iar seara, de pe balcon, ascult găgăind o turmă de gâște. E cumva liniștitor să descoperi că anumite lucruri nu se schimbă niciodată.
via Mordechai
Pe acest site aflăm că asupra orașului Constanța sunt ațintite permanent 6.550 rachete nucleare. Pare mult ? La Cluj stăm mult mai prost – 6.790. Ca să nu mai zicem că londonezii sunt ținta a peste 7.700 de rachete nucleare.
Cel mai bine ar fi să ne mutăm la Sidney. Acolo am fi amenințați de doar vreo 2.800. Nu-i așa că ne-am simți mai în siguranță ?
V-am mai spus, cu ceva vreme în urmă, că-n ultima perioadă viața mea s-a schimbat mult, în mod trist. Toate lucrurile care mi s-au întâmplat în ultimele luni au culminat cu o dezamăgire apăsătoare pe care n-o aveam deloc în plan. În mod normal, aș fi trecut foarte ok, probabil, peste ea, dacă n-ar fi fost doar o ultimă picătură în umplerea paharului.
Chiar am vrut să plec. Mi-am făcut bagajele chiar după ce am scris postul anterior, la ora 2 noaptea vorbeam cu Mile (care e în Muntenegru) la telefon, întrebându-l cum ajung acolo cât mai repede și ce pot face începând de-a doua zi ca să câștig bani și altele asemănătoare.
N-a fost o “mișcare de marketing”, cum mă bănuia cineva pe twitter. N-aș face așa ceva, eu mă consider un om onest. A fost un moment de colaps, să zicem.
Apoi m-am gândit și mi-am dat seama că nu mai am vârsta potrivită pentru astfel de schimbări bruște. M-am gândit că poate dacă plec, las baltă niște oameni care n-au nici o vină. Mama și tata, de exemplu. M-am gândit că poate doar am nevoie de-o vacanță. O vacanță de job, o vacanță de blog/twitter/online, o vacanță de cele și cei din jurul meu.
Ceea ce o să încerc să și fac. Dacă reușesc să-mi relaxez creierii, o să o iau de la capăt, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Dacă nu, mai vedem noi.
Deocamdată iau o pauză. Asta nu înseamnă că nu mai scriu pe blog sau că nu mai socializez cu nimeni. Doar c-o s-o fac mai rar, am nevoie de niște timp cu mine.
Vă rog să mă iertați dacă vi se pare că am procedat greșit. Dar pe blogul ăsta mi-am trăit cam toate trăirile în ultimii 3 ani, și bune și rele; a venit de la sine să scriu ce simțeam într-un moment tensionat.
Și vă mulțumesc mult pentru urări și pentru sprijin, celor care ați comentat și celor care m-ați sunat.
Deci eu cam plec. Poate că ne mai auzim și ne mai citim, dacă o fi să fie.
Dacă nu, să fiți sănătoși, voioși și prosperi.
V-am pupat. Să fiți cuminți și să aveți grija de voi. Și vă mulțumesc pentru toți anii ăștia.
PS: dacă vă datorez bani, nu vă faceți griji, că vi-i dau eu la un moment dat. Ai întețeles, Adelina ? Èši-i dau. Ai răbdare un pic 🙂
În ultima vreme, nu prea lungă, viața mea s-a schimbat foarte mult. Și bag de samă că încă se schimbă. Nu în bine. Și eu stau și mă uit, ușor mirat, ușor descumpănit, la valurile de lucruri care se întâmplă. Și nu știu exact de care să mă ocup mai întâi.
Pe lângă asta, îmbătrânesc și nu-mi place foarte tare. Una dintre urmările îmbătrânirii e că devin din ce în ce mai meteosensibil. E foarte greșit să fii meteosensibil într-un oraș în care acum e soare și peste 5 minute e furtună, cu nori grei și apăsători.
Pentru prima dată în viața mea îmi vine să plec. Undeva departe de tot, să am un trai simplu de tot. Să mă fac pescar în Bora Bora sau ceva de genul ăsta. Și să am o amnezie selectivă 🙂
Da, știu, or să treacă toate. Că toate trec. Și toate se rezolvă cumva. Doar că din ce în ce mai rar se rezolvă așa cum aș vrea eu.
Cei care-mi vizitează blogul au observat că nu prea mai au ce vizita. Nasol, nu atât pentru vizitatori cât pentru mine. Sunt pe jumătate autist și ieșirea din rutină îmi distruge nervii psihici din cap. Rutina presupune faptul că în ultimele 18 luni am scris pe blog cel puțin o dată pe zi, chiar și în vacanță. Uite că anul ăsta m-a luat vacanța pe nepregătite, așa cum doar iarna, seceta, inundațiile ori diversele tulpini virale sunt în stare s-o facă (dacă îmi permiteți să trag paralele). Cică aveam doar o halcă de spațiu de manevră pe serverul firmei de hosting. Lucru adevărat, n-au greșit ei cu nimic aici. Cred însă că au greșit în momentul în care nu m-au anunțat pe mine, client fidel și disciplinat, că sunt pe cale să am o problemă și că aș putea să scap într-un anume fel, respectiv închiriind (la cât mă pricep eu, consider că-s chiriaș, poate mă înșel) încă o bandă pe un sens și unul pe celălalt, să nu ne tamponăm. Cum nu s-a întâmplat așa, blogul meu nu prea mai merge. Dar va merge iar, am schimbat locuința, de azi sunt găzduit de Hosttix și probabil de mâine voi fi iar online. Ba mai mult, de săptămâna asta blogul meu va arăta altfel, se va numi tot Rețete fără secrete și va avea adresa www.adihadean.ro. Over and out, că mi se arde mâncarea pe foc (scriu această postare cu o mână pe pistol și una pe sabie, grație laptopului lui Andrei, care-l însoțește pe acesta peste tot, inclusiv în Pub).
