sursa foto

Facerea de bine are două componente: “făcătorul de bine” – cel/cea care face un bine unei alte persoane și “făcutul de bine” – persoana căreia cineva îi face un bine.

Făcătorii de bine sunt de 3 feluri. Primul, făcătorul normal la cap, e omul care-ți face un bine mai mic sau mai mare pentru că poate și pentru că vrea, pur și simplu. Èši-a făcut binele, i-ai mulțumit mai mult sau mai puțin, poate te-ai și revanșat, poate c-o să te revanșezi, toate lucrurile bune și frumoase, rămân în matca lor obișnuită.

Ce-i ăla bine mai mic, sau bine mai mare ? După mintea mea, binele se împarte în mai mic, mediu sau mai mare în funcție de nevoia “făcutului de bine”. Dacă un om e homeless și n-a mâncat de două zile și tu îi dai un loc să doarmă, îl hrănești, îi dai și niște beri – i-ai făcut un mare bine. Dacă un om nu mai are curent în bateria de la mașină, în fața blocului, și tu îi dai curent de la mașina ta, i-ai făcut un bine mic.

Făcătorul exagerat de bine e cel care îți face un bine mai mic sau mediu, după care trăiește cu impresia că ți-a salvat viața. Într-o zi îți dă niște țigări, că n-ai la tine. Peste 1 an, când îl înjuri din cine știe ce motiv, o să-ți spună “bine, bă, când tu n-aveai țigări și io ți-am dat nu mai vorbeai așa cu mine”.

Făcătorul posesiv de bine e ăla care-ți face un bine și după aia trăiește cu impresia că îi devii sclav. Îți dă niște țigări într-o zi când n-ai, după care în fiecare zi îți cere să faci lucruri pentru el. După 2-3 ani încă îl auzi “hai, ajută-mă, că și io te-am ajutat atunci, cu țigările”.

Mai există o categorie, ceva mai restrânsă – cei care îți fac un bine (pe care l-ai cerut sau s-au oferit ei să ți-l facă) după care încep să-ți nutrească așa, ca un dispreț. Da’ ăștia-s mai rari.

Făcuții de bine, alte poame rare. Iarăși, îi lăsăm pe cei normali deoparte. Cei cărora le faci un bine, îți mulțumesc mai mult sau mai puțin, se revanșează sau nu, totul rămâne normal.

Există însă făcuții de bine reversați. Îi faci omului binele de care are nevoie, pe care eventual ți-l și cere. După care începe să se simtă apăsat. “vai, m-a ajutat, cum o să mă revanșez?”. Și apăsarea asta degenerează în frustrare, apoi în ură. “bine, ce mare șmecherie că m-a ajutat, că și io l-aș fi ajutat”. După care urmează “da’ mai dă-l dracului, ce să-ți spun, ce mare bine mi-o fi făcut, ca mă descurcam și fără el” – uitând că nu, nu s-ar fi descurcat fără tine. De la acest gen de oameni s-a născut expresia aceea care susține că facerea de bine e incest maternal.

Mai există și făcuții de bine mândri. Ăștia n-ar recunoaște niciodată, din orgoliu, că i-ai ajutat. Și mai există și nesimțiții, evident, ăia cărora le faci un bine (pe care poate nu l-au cerut, dar le-a prins foarte bine, dacă nu cumva i-a și ajutat) și care după aia au să-ți spună “ce, mă, m-ai ajutat cu ceva ? ți-am cerut eu ceva ?”. Nu, prietene, tu nu mi-ai cerut, am zis că dacă pot să-ți dau o bomboană, să ți-o dau, da’ ăsta nu-i un motiv să mă tratezi ca pe un nimeni.

A, să nu uit de făcuții insistenți. Ăia care îs convinși că dacă i-ai ajutat la un moment dat, unicul tău scop în viață e să-i ajuți mereu, zilnic și dacă se poate fără să ți-o mai ceară ei. E așa, ca un fel de job. Dacă nu-i ajuți, se supără. Ești un porc, că uite, puteai să le faci un bine și pur și simplu n-ai vrut. Păi da, n-ai vrut, că poate mai ai și alte lucruri de făcut în viață.

Firește, în diverse momente ale vieții mele am făcut parte din toate categoriile de mai sus. Sunt un om fără consecvență, sau ceva, da’ oricum…