Guest post de Corina Săftescu
ep. 10 din seria Invitații mei

Peacă, peacă! , spuneam într-o română pocită în timp ce mă chinuiam să-i despart ÅŸi să nu-i las să se sărute. Aveam vreo cinci ani ÅŸi eram prinÅ£esa lui tati, iar el era cel cu care vroiam să mă mărit. De-aia poate că nu îmi plăcea când o lua pe mama mea în braÅ£e, cu dorinÅ£a s-o pupe. Era al meu ÅŸi atât. Nu-l împărÅ£eam cu nimeni. Åži asta deÅŸi nu eram o râzgâiată ÅŸi nici o egoistă. Eram doar posesivă. Dar numai când era vorba de sentimente. Nu înÅ£elegeam eu prea bine cum era cu dragostea ÅŸi mi se părea că nu poate fi destulă pentru toată lumea. AÅŸa că o vroiam pe toată, numai pentru mine.

Nu stai deloc cu mine! Spuneam aproape miorlăit, zece ani mai târziu, fixându-l cu privirea-mi galeÅŸă. Deja nu mai vroiam să mă mărit cu tati, căci mă îndrăgostisem lulea de un El. Åži, la fel ca în copilărie, îl vroiam pe El doar pentru mine. DeÅŸi raÅ£ională, refuzam să înÅ£eleg că eram până la urmă niÅŸte copii, că aveam familii, prieteni, teme ÅŸi alte lucruri consumatoare de timp ÅŸi energie. Nu făceam urât, nu mă certam ÅŸi nu mă isterizam. Dimpotrivă, mă închideam în mine ÅŸi sufeream în tăcere. Mi-era teamă că absenÅ£a lui denotă lipsa sentimentelor. Complexele tipice vârstei, cumulate cu nesiguranÅ£a de sine care mă caracterizează ÅŸi astăzi mă făceau să mă transform dintr-o fiinÅ£ă pragmatică într-una guvernată de emoÅ£ii amplificate nejustificat.

Mi-era teamă, la fel cum îmi era când aveam cinci ani ÅŸi aÅŸa cum încă îmi mai este, din când în când. Căci da, încă sunt posesivă. Poate că puÅ£in mai matur, puÅ£in mai cenzurat, dar sunt. Åži oricât de calculată aÅŸ încerca să fiu, oricât de mult mă străduiesc să nu-mi pierd ÅŸi ultima brumă de raÅ£iune care mai zace în mine, câteodată mă trezesc făcându-i ÅŸi Lui niÅŸte reproÅŸuri absolut infantile. Åžtiu că greÅŸesc, ÅŸtiu că n-am dreptate ÅŸi, mai mult decât orice, ÅŸtiu că nasc discuÅ£ii inutile. Cu toate acestea însă, am momente de scăpare. Momente în care, după o zi în care fiecare îÅŸi vede de ale lui, îl strâng tare în braÅ£e ÅŸi îi spun mustrător să nu mă mai lase singură, niciodată.
Da, ÅŸtiu, am o problemă. Una dintre acelea care nu poate fi rezolvată decât stând întinsă pe o canapea, într-o cameră cu lumină obscură, în timp ce povestesc despre relaÅ£ia pe care am avut-o în copilărie cu tatăl meu. Cam pe atunci când îi spuneam Peacă, peacă!