Mi-e clar că sunt. Nu analizez lucrurile în profunzime, n-am gusturi cultivate, n-am criterii bine definite, n-am mai nimic. Și cel mai trist e că n-am păreri categorice

În ultima vreme, descopăr aproape zilnic simplitatea minții mele. De exemplu, ascult o piesă. Mă bucură, mă înveselește, mi se pare faină, o împart cu alții (am eu și defectul ăsta, că atunci când îmi place câte o chestie simt o nevoie aprigă s-o împart cu alții). După care văd o grămadă de oameni (care mai prieteni, care mai amici, care mai cunoscuți, da’ în general oameni despre a căror inteligență am o părere foarte bună) dând de pământ cu piesa aia. Sau văd un film care-mi place, după care ascult sau citesc, mut, aproape intimidat, părerile categorice ale oamenilor din jurul meu, care statutează cu o claritate de cristal că filmul ăla, care mie mi-a plăcut foarte tare, e o porcărie.

Numa’ întreb: vouă, cei care le-ați văzut, v-a plăcut Sherlock Holmes ? Dar Avatar ? Dar Invictus ? Dar The men who stare at goats ?

Pentru că aici intervin confuzia. Ascult sau citesc o părere care spune, în cel mai categoric mod, că Sherlock Holmes (e doar un exemplu, un fim care mie mi-a plăcut foarte tare, da ?) e o porcărie de film, cu actori care joacă slab, fără poveste și care n-are nimic în comun cu marele personaj. Mă intimidez – sunt așa de superficial că mie mi-a plăcut porcăria aia. Las capul în jos – ce naiba, eu nu mă pricep așa de bine la filme, n-am curaj să spun în cel mai categoric mod că e un film bun. Și mă confuzez – ok, ăsta din fața mea spune categoric că e un film prost, da’ cel din dreapta spune la fel de categoric că-i un film bun.

Numai eu nu pot spune categoric nimic.

Parcă nici să spun categoric că sunt superficial și confuz nu-mi vine – totuși, nu mă pricep așa bine la superficialitate și confuzie.

Pentru că a fost o săptămână plină cu tot felul de chestii, cea mai de samă fiind faptul că-s cobză de răcit, n-am apucat să fac două lucruri.

1. La mulți ani Trilulilu, care a împlinit ieri minunata vârstă de 3 ani.
2. Leapșa de la Rabi Mordechai, care mă întreabă cu ce ne mai râdem noi când o trece flama violetă (care io sper c-a trecut, între timp). Și răspunsul meu e simplu. O să ne râdem de orice. Pentru că ce altceva mai putem face ?

Gata, mă duc să zac.

Din click în click, din link în link și din timp pierdut aiurea pe net în timp pierdut aiurea pe net, am ajuns să recitesc un articol mai vechi de-al unui amic. Amicul, un pic nervos că nu primise acreditare la un eveniment, un pic frustrat din aceeași cauză, a defulat într-un articol lung și înțepător, în care își propunea el să desființeze organizatorii evenimentului respectiv. Mă rog, fiecare cu formele lui de defulare, în fond.

Dar azi, recitind cumva la rece articolul ăla foarte critic, mi-am dat seama că, de-a lungul a câteva rânduri, amicul meu era pe rând expert în PR, expert în organizarea de evenimente, expert în filme, expert în stand-up comedy, expert în discursuri, expert în blogging, expert în spoturi video și expert în analiză media. Toate în 20-30 de rânduri, înțelegeți ? În alt articol, amicul meu era expert în webdesign și content online, da’ asta-i altă poveste.

Nu mai zic de comentatorii de pe bloguri. Cum scrie cineva ceva, apar câțiva comentatori care sunt experți în orice. Cetin scrie un articol despre Ikea, imediat apare un băiat care știe exact cât sunt de mulțimiți clienții Ikea de produsele de-acolo. Sau alții care știu exact cum e cu distribuția, etichetarea și câte și mai câte. Scrie Vali un articol despre mașini ? Imediat apare un băiet care știe el exact cum e cu strategiile de marketing ale marilor producători.

Sau în presă, nu mai zic. De câte ori pe zi vedeți la televizor (voi, că eu am renunțat la tv de mult timp) ziariști experți în totul ? De la politică până la pantofi ?

Și nu mai e nevoie de exemple, le vedeți și voi zilnic, peste tot. Toți suntem experți în toate.

Eu cu Cetin avem o glumă, argumentăm orice aberație cu “am și eu dreptul la părerea mea, da ?”. Dar la noi e doar o glumă, să știți. Că nu mă vedeți pe mine să m-apuc să critic noul model de Morgan, câtă vreme n-am văzut niciodată vreunul altfel decât în poze. Nici pe Cetin, că tot am vorbit de el, nu-l vedeți să-și dea cu părerea despre cum sunt aranjate scaunele în Teatro Alla Scala. Și nici pe Vali nu-l vedeți dându-și cu părerea despre cum sunt amplasate motoarele la Boeing 747, aerodinamic vorbind. Și multe altele.

Ca idee generală, eu încerc să stau în banca mea când habar n-am despre ce-i vorba. Și mă amuz când văd oameni care cred că dau o impresia mai bună celor din jur dacă-și dau cu părerea despre absolut orice. Iar cei din jur se amuză, probabil, ca și mine.

LE: pe același subiect, citiți și asta

Mi-e din ce în ce mai clar: pentru a avea cu adevărat succes, o carte sau un film trebuie criticate de Vatican. Cele mai mari încasări din istorie le-a avut Titanic ? Degeaba, frate, dacă Vaticanul n-a criticat filmul. O să fie imediat depășit de Avatar.

De exemplu, Codul lui Da Vinci – cartea. Cum a zis Vaticanu’ că nu-i de bine, cum – pac! – s-a vândut în 80 de milioane de exemplare (până în 2009, da’ mai urmează, probabil).
Sau Codul lui Da Vinci – filmul. Nu a plăcut Vaticanului ? pac! 757,2 milioane de dolari încasări (locul 35 în topul încasărilor, din toate timpurile). Pe Dan Brown, mi-e clar, Vaticanul l-a făcut om.

Avatar are până acum 1,3 miliarde de dolari încasări (e drept, abia a apărut). Vaticanul tocmai l-a criticat. Ia să vedeți de-acuma încolo ce încasări o să facă.