Confesiunile unui taximetrist

– Foarte frig afară, zic când mă sui în taxi.

Îi spun unde să mergem, pornește, eu îmi scot telefonul să mă dau pe net.

– Da, zice. Nu știu ce s-a întâmplat cu iernile astea. Acum sunt lungi și murdare.

Mi-e clar că omul e puțin nevorbit.

– Acuma, zic, ca să fim sinceri, acum 20 de ani iernile erau mult mai grele și se terminau prin martie. Nu mi se pare așa dramatic că-i frig în februarie.

– Da, domnu’. Da’ erau frumoase. Nu murdare ca acum. Zăpada era zăpadă, nu noroi.

Are și el dreptatea lui. Mă uit pe fereastră și sunt de-acord – nici zăpada nu mai e ce-a fost. O vreme mergem în tăcere, eu îmi butonez telefonul, el se gândește intens, îl simt măcinat. Să tot aibă un 45 – 50 de ani. Nu, n-a fost vreodată un bărbat frumos. Da’ cred c-a fost un om hotărât, în viața lui. Probabil creștin devotat. Un taximetrist creștin.

– Și nu vedeți ? Și vara… e prea cald vara. Parcă te omoară. Când eram mai tânăr nu era așa cald. Acum toate s-au schimbat.

– Mda, e cald, da’ totuși…

– Și nevastă-mea asta, mă întrerupe.

Simt că are nevoie să se descarce, îl las în pace.

– Și nevastă-mea asta… parcă-i proastă, domnule. De ani de zile mă rog de ea să punem un aer condiționat. Ea nu și nu, că-i alergică. Păi și eu ce să-i fac ? Ziceți și dvs., ce vină am eu că-i alergică ?

– Păi, încerc să-i răspund, dacă doamna e alergică, nu știu ce să vă zic… poate ar fi bine să țineți cont de asta.

Iar tăcere. Suntem pe la jumătatea drumului. Are dreptate, iernile nu mai sunt frumoase.

– Da’ știți ce-i fac ? zice iar. O trimit la vară în vacanță cu fiu-meu. Și cât îi plecată montez aerul condiționat. Ce-o să facă, domnule ? întreabă revoltat, întorcându-se către mine. Ce POATE să mai facă ?

Cumva, cred că așteaptă un impuls de la mine. Un “da, dom’le, ce să mai facă ?”. Nu pot să-i zic asta. Dar nici nu vreau să-l supăr, pare așa de amărât, cu aerul lui condiționat…

– Mă tem c-o să mâncați numai sandvișuri o vreme, dacă faceți asta.

– Pe dracu, zice. Noi taximetriștii, știm unde să mâncăm cu unșpe lei, masă completă. Nu stau eu în mâncarea ei….

Iar se lasă tăcerea. Nu mai avem mult, mă gândesc că s-a eliberat și mă lasă în pace.

– Și noi, taximetriștii… noi știm și unde să mergem la femei, domnule, dacă e până acolo.

– Păi … cred, zic. Că doar…

– Dar eu nu mai fac prostii. Făceam când eram mai tânăr și taximetria mergea mai bine. Acum nu mai fac. Păi de unde, domnule ? Că toate vrea bani sau cadouri. Acum nu mai fac, dar când mergea taximetria … am și acum colegi care mai merg cu vagaboante, da’ nu pricep cum… păi și când mai muncesc ca să facă bani ? Eu nu înțeleg. Eu nu mai fac prostii de astea. Mai făceam, când eram tânăr, dar acum gata…

Mă pufnește râsul.

– Da, domnule, zice. Da’ adevărul e că femeile acum sunt mult mai deștepte.

– Păi… cred că mereu au fost deștepte, zic eu, un feminist convins, de altfel.

– Ba nu, răspunde aspru, ca și cum l-aș fi contrazis în vreun fel. Uite, nevastă-mea. E deșteaptă. Mă rog, așa, pe partea ei… da’ e deșteaptă, domnule.

Mbine, îmi zic, mai devreme ziceai că-i proastă, acum că-i deșteaptă pe partea ei.

– Da, zice, nevastă-mea e foarte deșteaptă. Adică uneori are așa… o gândire sănătoasă.

Mi-i clar că în capul lui se petrece ceva film din care io nu prind decât frânturi. Am ajuns acasă, îi plătesc, mă dau jos. Înainte să închid ușa, îmi zice răspicat

– La vară precis îmi pun aer condiționat, nu mă iau eu după proasta aia. Păi ce, să mor de cald ? Că astă vară mi-a fost și rău…

Cred c-a și continuat, dar plecasem deja. În fond, am și eu propriile mele filme.

Povestea taximetristului deprimat

intro total offtopic – există extremiști de dreapta și extemiști de strânga. de ce nu există și extremiști de centru ?

Am avut ieri o zi plină, cu multă alergătură. Amu… eu când am treabă în Piața Unirii din Timișoara în miezul zilei evit să merg cu mașina, că n-am unde parca. Așa că merg cu taxiul, când mă grăbesc foarte tare.

L-am luat dintr-o stație de taxiuri (din Mărăști, pentru care știe). Părea normal, a răspuns frumos la bună ziua, i-am zis unde mergem. Mi-am scos telefonul apoi să mă dau pe net, să văd dacă am șanse să câștig ceasul (ieri, la ora aia, încă aveam). Mai butonez una alta, termin, încep să mă uit – ca omul într-un oraș frumos – în jurul meu.

Ăstimp, el, taximetristul, vorbea la telefon. N-am fost atent, dar m-am prins că vorbea cu ceva prieten. Am reținut doar America, Danemarca, 15 euro/zi și dacă mai stau mă lovește deprimarea. De fapt asta, ultima, mi-am amintit-o mai târziu – atunci când a zis-o nici n-am băgat de seamă.

Mă, și cum mergeam noi așa liniștiți, ajungem la cea mai tâmpită intersecție din Timișoara (giratoriul de la podul Michelangelo, unde se termină Aleea Ripensia, sau unde începe Str. Cluj, pentru care știe). Și din reflex mă uit în stânga, EXACT în secunda în care prietenul meu, taximetristul, accelera să treacă rapid. Și văd, mă copii, ceva Opel care venea cu o viteză excesivă – și când zic excesivă, zic așa, la un 90 la oră MINIM. Direct în noi venea, am previzualizat impactul. Ne-a salvat faptul că în secunda în care prietenul meu, taximetristul – care nici măcar o fracțiune de secundă nu s-a uitat în stânga – a apăsat pedala de accelerație să se înfigă giratoriul, maneta a sărit din viteză, așa că a a accelerat în gol. Altfel, că scriam de pe veșnicele plaiuri ale vânătorii, la cât de tare venea ăla cu Opelul. Sau măcar de la urgențe.

Evident, omu’ meu, taximetristu’, habar n-a avut că era să decolăm împreună. El vorbea la telefon. După încă 1 minut sau ceva, termină convorbirea, se întoarce către mine și îmi spune cu cea mai calmă voce din lume: vă rog să mă scuzați că am vorbit la telefon.

Eu vă scuz, zic. Da’ ăla cu Opelu’ era cât pe ce să nu ne scuze.

Care cu Opelul ? zice.

În fine, n-o mai lungesc aiurea. Cert e că apoi s-a apucat să-mi povestească. Că el nu mai poate. Că el a muncit în America niște ani, apoi s-a întors, din dragoste – vroia s-o ia de soție pe femeia pe care o iubea și cu care avea o relație de 15 ani. După ce s-a întors, porcul ăla la care lucra nu l-a mai chemat (deși îi promisese). Acum aplicase din nou în 2 locuri pentru America și într-unul pentru Danemarca. Mai căuta și altele pe internet. În Danemarca îi convenea – găsise ceva la 15 euro/oră, ca șofer. Doar că se temea de frig. Dar era dispus să îndure orice, doar să plece de-aici. (chiar așa a zis – orice aș îndura, da’ aici nu mai pot sta)

Se temea doar de frig. Pentru că taximetristul meu deprimat avea peste 50 de ani.

Și-acum gândiți-vă bine – s-a întors de la un job convenabil pentru el, în State, ca să-și ia iubita de nevastă, după 15 ani de relație. A pierdut jobul. A rămas cu femeia. Are în jur de 50-55 de ani și cel mai mult în viață își dorește să muncească undeva decent, indiferent de condiții.

Cum să nu-mi placă omul ăsta ?

De ce e coadă la portocale ?

La mine-n cartier e un hypermarket (n-o să zic că Billa, nu vrea să le fac reclamă gratuit).

În magazinul Billa din cartierul meu, cam ca în orice alt magazin Billa din lume, probabil -nu sunt sigur, n-am fost în toate, dar așa bănuiesc – se vând portocale. La ăștia de lângă mine portocalele sunt chiar lângă intrare. E un stand mare-mare, numai și numai cu portocale, separat de standurile cu mandarine și alte derivate (rude mai sărace și mai prost îmbrăcate ale portocalelor). Este standul lor, standul lor, standul portocalelor.

Aseara – deci vineri seara – să tot fie vreun ora 6, acolo. Nu exagerez, peste 30-40 de oameni NUMAI la portocale. Standul complet înconjurat, alții stând cuminte la coadă în spatele celor care-l înconjuraseră, așteptând să încarce plasele. Cu portocale. Mă uit peste tot în jurul meu, nu văd să zică undeva că-s din aur. Sau măcar că-s gratis. Sau hai, fie, măcar că-i vreo promoție.

Bun, rămân cu această dilemă în cap – de ce stau oamenii la coadă la portocale, adica – și îmi văd de-ale mele.

Azi intru iar în Billa, cu gândul la un nou aluat de pizza, secret, îl știu de la mama – când, deodată, stupoare! Adevăr grăiesc, erau ȘI MAI MULÈšI oameni la portocale. Cred că în tot restul magazinului nu erau așa de mulți ca la portocale.

Amu… știți că nu mă uit la tv și nu citesc presa. Așa că vă întreb: ce se întâmplă ?

A dat Ceașcă vreun semn că e bine, sănătos și se întoarce ? Din cauza crizei s-au pus accize la portocale și ăsta e ultimul week-end în care le puteam lua la preț redus ? E vreo epidemie mondială de lipsă bruscă de vitamina C ? Din februarie portocalele vor fi pe lista substanțelor interzise ? Sau de ce stau oamenii la astfel de cozi ?

Adică… întelegeți mirarea mea, nu ? În ultimii 20 de ani mi s-a creat și întărit ideea că în libertate, în democrație, în capitalism portocalele sunt ceva banal, ca și bananele sau pâinea cu multe E-uri. Și-acum lumea stă la cozi mari pentru ele ?

Caut profesor/profesoară de limba sârbă

post pentru timișoreni, îndeosebi

Da, caut un profesor sau o profesoară de limba sârbă. Condițiile sunt simple:

1. să fie tânăr/tânără

2. să fie dispus/dispusă să țină lecțiile la mine acasă și nu în alte părți.

3. să aibă o metodă didactică. Nu orice vorbitor/vorbitoare de limba sârbă știe cum să învețe pe altcineva să vorbească. Caut pe cineva care are o metodă didactică, de preferat pe cineva care a mai învățat sârbește și pe alții.

4. cunosc un pic limba sârbă, caut pe cineva care că mă ia din puntul în care sunt și să mă ducă mai departe.

Evident, caut lecții de sârbește contra cost. Așadar, dacă știți pe cineva care știe să predea limba sârbă, contra cost, vă rog mult să-mi dați de veste, în comentarii.

Diferențe între orașe

M-a întrebat Bianca: bă, tu ai stat în multe orașe, c-am citit despre tine și-am văzut. Ce diferențe sunt între ele ? Cum sunt Bucureștii diferiți ? Dar zi-mi așa, în câteva rânduri.

Bianca s-a mutat de la Cluj la București. Eu m-am mutat (cu mulți ani mai înainte, când Bianca era mică) de la București la Cluj. Așa că discuția mi s-a părut interesantă.

N-am putut să spun tot ce-aveam de spus în câteva rânduri.

Dar atât cât am putut sintetiza, vedeți aici. Cum puteți vedea și ce-au zis Cosmin și Maka, iar mâine o să puteți vedea și ce-a povestit Nebuloasa.

Bursa “Mile Cărpenișan”

PressAlert.ro sărbătorește mâine un an de existență. Cu această ocazie, va fi lansată Bursa “Mile Cărpenișan” pentru studenții la Jurnalistică, menită să-i sprijine și să-i promoveze pe cei mai promițători studenți.

Dragoș Boța, editorul PressAlert (și un bun prieten al lui Mile) lansează această Bursă “pentru a păstra vie memoria jurnalistului complet Mile Cărpenișan, care și-a început activitatea ca reporter în presa scrisă, devenind apoi unul dintre cei mai cunoscuți corespondenți de război”

Tot cu prilejul împlinirii unui an de la lansare, mâine va avea loc la Cafe Dominion (str. Palanca, nr. 2 ,Timișoara) vernisajul expoziției fotoreporterului Adrian Pîclișan, care semnează săptămânal rubrica “Un J pe(g) săptămână” pe PressAlert

De prin Timișoara 1

Știu, nici mie nu-mi vine a crede, da’ se întâmplă că mă plimb mult pe jos (pe jos, Chinezu, da ?) prin orașul ăsta. E mai mult meritul Nebuloasei decât al meu, dar… în fine.

1. Cele mai bune sanvișuri din țara asta

2. Și aici e un Funky. Da’ nu se compară cu Funky al nostru 🙂

3. În Timișoara, Mark Zuckerberg are un mic magazinaș. Era închis când am trecut eu…

4. Super afacere.

5. La asta CHIAR n-am nici un comentariu.

Bonus 1

Bonus 2 – o hartă în piatră

Verde pentru biciclete – Numărătoarea de Toamnă

Verde pentru biciclete este o mișcare adresată bicicliștilor timișoreni. La Verde pentru biciclete am fost prima dată în februarie, când au participat peste 1.000 de bicicliști – și a fost foarte tare, frate!

Duminică, pe 24 octombrie ( de ziua lu’ tata, hehe) are loc Numărătoarea de Toamnă. Va începe la ora 10.00, pe Platforma Timco (str. Circumvalațiunii, nr. 8-12, în Timișoara. Detalii mai multe găsiți aici.

“Verde pentru Biciclete” este o miÅŸcare pentru pedalare, susÅ£inută de FundaÅ£ia Bega, în colaborare cu Clubul Sportiv Gratzu, Kiss FM, Ziua de Vest, Status Pimp, PressAlert.ro, timisoarapefata.com, timisoreni.ro. Numărătoarea de Toamnă este sprijinită ÅŸi de : MBike ÅŸi organizaÅ£iile studenÅ£eÅŸti ÅŸi de tineret din TimiÅŸoara.

Leii din Banat

Când eram în liceu, nu cred că trecea vreo zi de sâmbătă în care să nu merg să joc baschet. Plus că de multe ori mai jucam și în timpul săptămânii. Printr-a 11-a, cred, am fost și rezervă în echipa liceului. Îmi plăcea tare mult.

Când eram în primii ani de facultate, în fiecare noapte de vineri mă trezeam la (sau nu dormeam până la) ora 4 dimineața, când Pro TV dădea meciurile din NBA. Aveam un televizor mic, alb – negru, și mă chioram în el să văd ce minuni mai fac Michael Jordan, Scottie Pipen și alți eroi ai acestui sport. Îmi plăcea tare mult.

Printr-o conjunctură oarecare, la 20 de minute după ce m-am mutat la Timișoara am ajuns la meciul BC Timișoara – Gaz Metan Mediaș. N-am mai fost, cred, niciodată la un meci de baschet din Divizia A.

Pe parcursul meciului, am aflat lucruri. Că BC Timișoara a câștigat anul trecut Cupa României, deși jucătorii nu erau plătiți de multă vreme. Că la meciul de cupă, oamenii din sală au plâns – pentru că atât de frumos a fost meciul și atât de impresionantă dăruirea oamenilor din teren. Că Gaz Metan Mediaș e una dintre cele mai bune echipe din campionat, iar jucătorii ei joacă împreună de 2 ani – în timp ce majoritatea celor de la BC Timișoara joacă împreună de două luni și încă nu se cunosc foarte bine. Și cu toate astea, scorul a fost foarte strâns (79-82, cu multe momente în care Leii din Banat au condus)

Și că pe antrenor îl cheamă Dragan Petricevic (e sârb, deci de-al meu 🙂 ). Și că a făcut eforturi colosale să țină echipa asta pe linia de plutire. Și i-a ieșit.

Din toate motivele astea, dar mai ales pentru că am văzut cât de mult se implică și antrenorul, și jucătorul, cred c-o să devin nelipsit de la meciurile Leilor.

Acesta nu e un advertorial. Pur și simplu, am fost impresionat de ce-am văzut ieri la Sala Olimpia. Și m-am bucurat să văd atât de multă lume în sală, așa cum apoi m-am întristat să descopăr că presa locală (cu o excepție) n-a scris un rând de meciul greu purtat de echipa orașului.

Uneori, ți-e dat să ai bucurii pe care vrei să le împarți și cu alții. Meciul e ieri a fost pentru mine o astfel de bucurie. Să mă iertați, vă rog anticipat, dacă pe viitor am să vă mai bat la cap pe acest subiect.

PS: Leii din Banat au pagină de facebook și cont de twitter 🙂

Later edit: ok, și TION a scris.